Este profesor pentru învăţământul primar la Şcoala nr. 12 „Decebal“ din Craiova, iar după orele de curs este psiholog voluntar în această unitate şcolară. Mihai Cîrlogea (foto) a decis să se dedice şcolii din dorinţa de a-i ajuta pe copii, a-i consilia în momentele critice, pentru a le oferi în situaţii delicate acea mângâiere părintească de care au nevoie. Aproximativ 70 de elevi ai acestei şcoli trăiesc cu dorul părinţilor plecaţi departe de casă.
Sunt copii pentru care bunicii au luat locul celor care le-au dat viaţă, sunt copii care nu şi-au văzut părinţii de ani buni… Mulţi dintre micuţi îşi alină dorul doar vorbind la telefon cu părinţii sau văzându-i pe Skype. Fiecare copil are povestea lui, o poveste impresionantă. Atunci când îşi deschid sufletul, pot oferi lecţii de viaţă. Nu-şi doresc lucruri materiale, nu vor decât să aibă şansa de câteva ori pe an să-şi strângă în braţe părinţii. Mihai Cîrlogea este de peste patru decenii profesor pentru învăţământul primar. Este gorjean, s-a născut şi a crescut în comuna Stejari. Provenind dintr-o familie în care s-a pus accentul pe educaţie, cu unchi preoţi – din partea tatălui, şi învăţători – din partea mamei, a ales să-şi dedice viaţa copiilor. „Am avut practic de ales între cele două, însă pot să mărturisesc că datorită mamei, care avea o apreciere deosebită pentru învăţători, am ales cariera didactică. Am urmat Liceul Pedagogic de cinci ani şi am primit diplomă de învăţător. În acea vreme însă, pregătirea era pe măsură, am fost 13 candidaţi pe un singur loc când am dat la acest liceu. Am fost repartizat la o şcoală din comuna doljeană Murgaşi, unde am lucrat timp de nouă ani, după care am început şi studiile universitare în domenul psihopedagogiei. Timp de şase ani am lucrat şi la Filiala Teritorială a Surzilor din Craiova, am primit atestat de interpret pentru limbaj mimico-gestual. Am avut tot timpul o afinitate deosebită pentru tot ce a fost nou“, a povestit învăţătorul Mihai Cîrlogea. Primii ani la catedră i-au rămas întipăriţi în memorie. Avea doar 20 de ani, avea şansa să predea uneori anumite ore şi elevilor de gimnaziu, de care îl despărţeau doar câţiva ani. „Erau doar cu şase ani mai mici decât mine, însă eram atât de bine pregătiţi când terminam liceul – atât din punct de vedere pedagogic, cât şi psihologic – încât această diferenţă nu se simţea. Primeam respectul cuvenit. A fi învăţător este o calitate pe care nu ştiu câţi oameni o apreciază. Foarte mulţi oameni, privind din exterior, nu realizează că a lucra cu un copil de vârstă şcolară mică, care te vede pe tine ca pe un al treilea părinte, este foarte greu, însă satisfacţii sunt pe măsură. Într-adevăr, din punct de vedere financiar, dascălii nu sunt plătiţi la adevărata valoare a muncii pe care o fac. Întotdeauna suntem lăsaţi printre ultimii la orice pentru că suntem, până la urmă, cei care înţeleg cel mai bine“, a continuat Cîrlogea.
Era nevoie de o persoană specializată
Pasionat de psihologie, a urmat o facultate de profil, dar şi un master pe specializarea pedagogie. De câţiva ani, este psiholog voluntar în şcoala în care predă. A simţit că elevii acestei unităţi de învăţământ au nevoie de o persoană specializată cu care să discute. Cu atât mai mult copiii ai căror părinţi sunt plecaţi peste hotare. „Sunt aproximativ 70 de copii la Şcoala «Decebal» care au fie un părinte plecat, fie pe amândoi. Nu organizăm doar întâlniri cu copiii, ci şi cu părinţii sau aparţinătorii legali ai elevilor noştri. Există foarte mulţi copii şi părinţi care au nevoie de acest sprijin. Este greu pentru un copil să înţeleagă de ce colegii lor sunt luaţi de la şcoală de părinţi, de ce aceştia vin la şedinţe sau să se intereseze de situaţia lor şcolară, iar la ei nu vine nimeni. Există două variante în astfel de situaţii: fie se izolează, se închid în ei, fie dezvoltă un comportament violent, încearcă să se descurce singuri. Am avut cazuri când au venit copii de gimnaziu singuri, la cabinet, să ceară sfaturi, să solicite informaţii. Discut cu ei şi, în funcţie de problema pe care o au, în cazul în care nu am specializarea de care ei au nevoie, îi îndrum spre alţi specialişti. Am adus de multe ori în şcoală specialişti care să vorbească unor grupuri de copii, să le ofere soluţii. Sunt cazuri când colegii mei, profesorii din această şcoală, mă fac atent la comportamentul unui copil şi atunci intervin. Mă bucur că în ultimul timp părinţii au început să solicite ajutor“, a adăugat Mihai Cîrlogea.
„Părinţii mai fac o greşeală extrem de gravă: le spun copiilor că pleacă pentru ei“
Mihai Cîrlogea spune că nu este de loc simplu să lucrezi cu copiii, în mod special cu cei care trăiesc departe de părinţii lor. Acesta susţine că este foarte greu să faci un copil să înţeleagă de ce ai lui au ales să plece departe de casă… „Părinţii nu-şi dau seama că aceste mici bijuterii, copiii, judecă de multe ori mult mai matur decât ne-am imagina. Greşesc foarte mult atunci când dispar fără să-şi anunţe copiii, când nu le explică clar de ce au luat această decizie, nu le spun exact pentru ce perioadă vor lipsi şi când vor reveni. Copiii nu înţeleg atunci când se trezesc singuri, iar dacă înţeleg, înţeleg greşit. Părinţii mai fac o greşeală extrem de gravă: le spun copiilor că pleacă pentru ei. Este greşit! Îi culpabilizează din start pe copii, iar copiii dezvoltă această vină. Părintele, la revenirea în ţară, trebuie să profite la maxim, să îl facă pe copil să vadă că plecarea nu a distrus unitatea familiei. Din păcate însă, sunt şi situaţii, nu puţine, când plecarea din ţară a destrămat căsnicii, părinţii au divorţat, au propriile familii departe de casă, iar copiii rămaşi în ţară trăiesc adevărate drame. Sunt copii care nu-şi mai cunosc părinţii pentru că i-au lăsat atât de mici acasă. Au fost situaţii când copilul a trecut pe lângă mama lui ca pe lângă o străină pentru că nu o mai cunoştea“, a spus Cîrlogea. Mihai Cîrlogea a mărturisit că în aceşti ani de activitate ca psiholog voluntar a avut parte şi de câteva experienţe extrem de emoţionante. Una dintre elevele pe care o consilia, care avea ambii părinţi plecaţi departe de casă, i-a cerut să o înfieze. „A fost un şoc pentru mine. Acest copil avea acasă tot ce îi trebuia. Avea o bunică extrem de iubitoare, care îi oferea tot, dar care din dorinţa de a proteja era extrem de drastică. Era atât de hotărâtă să plece de la bunică încât îşi proiectase totul în detaliu. La un moment dat mi-a zis: «Să-i spuneţi soţiei că sunt mare, am deja zece ani, pot să îi fiu de ajutor». Am mers atunci şi i-am spus bunicii ce se întâmplă, ce simte nepoata ei. După o perioadă de consiliere atât cu bunica, cât şi cu copilul, problema s-a rezolvat. Cele mai periculoase situaţii sunt la copiii care se apropie de 14 ani, atunci pot avea un comportmaent deviant, de nesupunere“, a adăugat psihologul.
„Copiii nu vor bani sau lucruri materiale, ci pe mami şi tati împreună, acasă“
Activitatea de consiliere nu se defășoară doar în timpul programului de la şcoală. Părinţii plecaţi la muncă în străinătate păstrează telefonic legătura cu psihologul şcolii. În câteva cazuri, acesta a mers chiar acasă la copii pentru a-i ajuta să-şi vadă părinţii pe Skype. „Cea mai mare dorinţă a acestor copii este ca mami şi tati să fie alături de ei. Indiferent ce ar primi în dar, nimic nu poate înlocui prezenţa părinţilor. Părinţii nu ştiu că de multe ori micuţii lor nu dau doi lei pe ce trimit părinţii stabiliţi departe. Dimpotrivă, sunt supăraţi că pe ei nu îi întreabă nimeni ce anume îşi doresc. Părintele trăieşte, în schimb, cu satisfacţia că i-a trimis cadouri. Copiii nu vor bani sau lucruri materiale, ci pe mami şi tati împreună, acasă. Nu îi deranjează până la urmă nici faptul că părinţii au divorţat, însă sunt deranjaţi că mama, de exemplu, are alţi copii cu un alt bărbat, iar tatăl altă familie. Mă bucur că s-a impus acea măsură ca părinţii să lase o hârtie la notar în care sunt obligaţi să specifice clar cine e tutore pe perioada în care ei sunt plecaţi. Au fost situaţii când copiii au avut nevoie de intervenţii chirurgicale şi medicii nu au putut interveni deoarece părinţii nu lăsaseră acea împuternicire. Este bine că s-a impus ca această împuternicire să fie valabilă doar un an. Părinţii sunt constrânşi astfel să se întoarcă măcar după un an“.
Copii care trăiesc cu dorul părinţilor
Georgiana are 12 ani. În 11 ani, şi-a văzut mama o singură dată. Vrea să ajungă poliţistă, spune că această meserie ar defini-o. „Părinţii mei au plecat din ţară când aveam o vârstă foarte fragedă, un an şi câteva luni. M-au lăsat cu bunica. Mama este în Italia, iar tata în Marea Britanie… În toţi aceşti ani, mama nu a ajuns niciodată în ţară. Am văzut-o o singură dată, când eram în clasa a treia. M-a luat acolo, să studiez, însă nu m-am putut adapta. Din premiantă aici, ajunsesem ultima din clasă acolo. Mă bucur însă că am fost lângă ea atunci când a născut-o pe surioara mea, am văzut-o când a deschis prima dată ochii, am luat-o în braţe. Bunicii mei fac tot ce le stă în putinţă pentru mine. Mă doare pentru că mi-e dor de ei, că sunt părinţii mei, însă nu le reproşez nimic. Îi înţeleg. Ştiu că mama face mult pentru binele meu. Tot ce-mi doresc de la ea este să vină măcar o dată pe an să mă vadă. Atât. Lunar îmi trimite bani, o sumă considerabilă, cu care să poată bunicii să îmi ofere tot ce am nevoie. Mi-a spus că ar veni în ţară, dar n-are cum, nu are timp, nu are bani. Tata, în schimb, vine în ţară o dată la câteva luni, însă nu prea-şi dă interesul… Îmi pare rău că am pierdut acel an de şcoală, am pierdut mult… O să învăţ însă foarte bine pentru că vreau să ajung iar premianta de acum câţiva ani. Sunt mulţi copii în situaţia mea, însă nu prea vorbim despre asta. Mulţi spun că pe ei nu-i interesează că ai lor sunt departe de casă, nu vor să îşi deschidă sufletul, iar atunci prefer să ţin pentru mine tot ce mă doare. Pentru mine nu au nici o semnificaţie aparte sărbătorile sau luna decembrie, aşa cum este pentru alţi copii, pentru mine sunt nişte zile oarecare. Aş prefera doar să îi am aproape pe ai mei, indiferent dacă e primăvară, toamnă, iarnă, sărbătoare sau o zi oarecare din săptămână“, a spus Georgiana.
Ligia are zece ani şi cinci luni. Are părinţii plecaţi peste hotare de şase ani. Vorbeşte zilnic la telefon cu ei, le povesteşte tot ce a făcut la şcoală. „Sunt în Italia. Mami lucrează la un supermarket, iar tata are o firmă de maşini. Deşi sunt departe, mă încurajează permanent, chiar şi atunci când primesc note mai mici. O să vină în ţară la anul. Până atunci, stau cu bunica. Vara asta a fost atât de frumoasă, mama a fost în ţară două luni. Mi-au explicat că nu puteau rămâne în ţară, deoarece nu câştigau suficient. Mama lucra la fel, la un supermarket, iar tata la o benzinărie. M-au întrebat dacă vreau să merg acolo, să mă înscrie la şcoală în Italia, însă nu am fost de acord. Acolo nu se învaţă la fel de mult ca la noi“, a spus fata.
Peste 1.642 de copii doljeni aflaţi în evidenţă că au părinţii peste hotare
La nivelul judeţului Dolj, potrivit datelor oferite de reprezentanţii DGASPC Dolj, în trimestrul II erau înregistraţi 1.642 de copii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate. În realitate însă, numărul acestora este mult mai mare. Potrivit aceleiaşi statistici, cu ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate erau înregistraţi 667 de copii, cu un singur părinte plecat la muncă în străinătate – 830 de copii, iar cu părinte unic susţinător al familiei monoparentale – 145 de copii.
