Anul trecut a fost premianta la Scoala din Rast. Acum se duce cu un microbuz plin de sinistrati la Bailesti. Si pentru ca isi doreste din nou coronita, invata cât e ziua de lunga, intr-un cort incins, din Dealul Pietrisului.
Cu cartile alaturi, cu jucariile primite de la ajutoare lânga ea. Dormea. Broboane de sudoare i se adunasera pe frunte, lipind intre ele suvite de par. Sub soarele arzator, pânza cortului incingea aerul dinauntru. Din când in când, tresarea in vis, aproape scâncind. Retraia pesemne cosmarul. Când au venit apele in Rast, când toti oamenii alergau ingroziti, fara tinta, când parintii si bunicii strigau la ea sa se grabeasca, sa ia doar cartile de scoala si sa urce mai repede in caruta, sa fuga. Apoi drumul, in bezna noptii, calauzit doar de zgomotele animalelor târâte afara din sat. Si oprirea in Dealul Pietrisului, laolalta cu toata multimea aia framântata de nelinisti si spaime, disperata, indurerata de ce lasase in urma, de ce o astepta… De fiecare data, Bianca retraia, in somn, acele ore de cosmar. Noaptea, chircita lânga maica-sa, ori dupa-amiaza, când venea de la scoala, ca acum, revedea, chinuitor de aievea, totul.
„In satul asta o sa se faca pustiu!“
„Plângea saracuta in noaptea aia, de Florii, de ni se rupea sufletul. Zicea: «Mamaie, in satul asta o sa se faca pustiu!» Ce sa-i fi spus? Era ea un copil, dar vedea ca oamenii mari ce nenoricire venise pe capul nostru! Pleca, sarmana, biet copil de nici noua ani, in lumea larga. Nu mai avea casa, nu mai avea jucarii, deodata nu mai avea nimic!“. Patra se opri o clipa, cât „sa inchida usa“ la cort. Trase fermoarul. „Sa nu intre mustele. Si-asa, abia apuca sa doarma câte-o ora!“. Batrâna se aseza greu pe un scaunel, aproape, sa nu piarda cortul din ochi.
„A venit si ea cu parintii acum vreun an, sa se aseze aici, in Rast. Statusera in Turceni, maica-sa si taica-sau lucrau acolo. Le era bine, aveau tot ce le trebuia. Dar cum e in timpurile astea, au fost nevoiti sa plece de la serviciu. Au venit la mine, tocmai când sa dam fata la scoala“.
Se sterse la ochi, cu un colt de basma. Dupa ani de zile in care le dusese dorul copiilor, femeia putuse in sfârsit sa-i tina in casa ei, sa le ofere, cu tot sufletul, ce avea.
„Dupa 27 de ani de munca la CAP, strânsesem si eu cât de cât acolo, nitica avere. Pentru ei, ca mie mi-a trecut vremea… Am muncit toti, la casa, in câmp, cum fac oamenii gospodari, când vor sa traiasca pe picioarele lor, sa nu primeasca pomana. Fata s-a dus la scoala. Era cea mai buna, a luat premiul intâi anul trecut, cu coronita!“, isi lauda batrâna nepoata draga, cu ochii incetosati.
De Florii, a dormit in caruta
Lucrurile au mers bine, continua ea povestea, scrutând satul de corturi insirat in jur. Pâna a inceput nenorocirea.
„Dunarea intrase in casa, peretii se prabusisera, totul era jos. Am plecat in noaptea de Florii, cu ce am putut. Fata plângea cu sughituri, speriata de graba noastra si de apa mare care se intindea in jur. Nu stia, saraca, unde merge. Nici noi… Ii auzisem pe oameni ca merg in deal, acolo unde au pamânt. Cale de intoarcere in sat nu mai era, ziceau“.
Familia Petrisor s-a asezat si ea acolo, in rând cu lumea. Putinele ore care mai ramasesera atunci pâna-n zori au fost cumplite. Au stat de paza, cu rândul, in ploaia marunta, incercând sa dibuie dupa zgomot ce se petrece, cine mai vine din sat, a cui casa a mai cazut, daca vine presedintele sa-i vada, sau Becali, sau altii, sa-i salveze. Pe Bianca au lasat-o in caruta, la adapost, sub o folie. Adormise, saracuta, plângând. Era bine si-asa, se gândise atunci Patra, macar se odihnea pâna a doua zi, când trebuia sa vada ce era acolo, in jur.
Pentru premiu, invata in cort
De atunci, Patra si copiii ei traiesc intr-unul din corturile noului Rast. „Frig noaptea, ziua – topenie de om! Vai de noi am ajuns. Lucrurile le avem date in doua parti – la rude si aici. Când le-om strânge, nu stiu. De adus nu putem sa le aducem pe toate, poate ni le fura, poate le pierdem. Mâncam de pomana, de la ajutoarele care au tot venit. Nimeni nu ne-a intrebat insa daca mai putem sa stam aici. Cu foamea, o scoatem noi cumva, dar cu casa?! Fata e cea mai chinuita. Bine macar ca avem salteaua asta, sa aiba unde sa se intinda. Acum se duce la scoala la Bailesti. Vine o masina si-i ia pe toti copiii, in mai multe ture. Ii aduce pe la doispe inapoi. Ii dau sa manânce o conserva – astazi avusei si niste lapte de la vecina de lânga noi – si o pun sa doarma vreo ora. Nu prea vrea, adoarme greu, dar o fortez: trebuie sa prinda puteri. Cum se trezeste, ia cartea. Se chinuie, saraca, sa invete ca inainte. Dar ce-o face anul asta, numai Dumnezeu stie. Vrea sa ia premiu iar, asa a zis. In conditiile de aici, insa, nu o sa fie tocmai usor! “.
Batrâna deschise iar fermoarul cortului. Isi lasa papucii afara, la „usa“, sa nu murdareasca presurile intinse pe jos. Se apropie de fata, cu bagare e seama, sa nu-i tulbure somnul. Tresarea din nou. O mângâie usor pe frunte, sa-i linisteasca visul. Ca sa o racoreasca, ii sterse picaturile de apa cu dosul palmei. Apoi iesi, fara zgomot. Nu o trezi. Nu inca. Avea timp destul sa invete si mai incolo. Mai bine sa doarma. Sa nu mai vada nenorocirea.
