Aţi citit povestea ei timp de mai multe luni în paginile GdS. Astăzi, la aproape un an de la accidentul care i-a smuls din trup piciorul drept, Mihaela Barbu are puterea să zâmbească din nou.
Aplecată deasupra manualului de literatură română, tânăra citeşte concentrată psalmul lui Arghezi. „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş! / Copac pribeag uitat în câmpie, / Cu fruct amar şi cu frunziş / Ţepos şi aspru-n îndârjire vie…"
E mărturisirea poetului. Sau a ei… Nu e lecţia de la şcoală, clasa a parcurs mult mai multă materie până acum. Dar ea trebuie să recupereze. În ultimele săptămâni, a avut alte probleme de rezolvat. Prioritare.
Sub carte, piciorul drept stă nemişcat. Îl ia firesc cu mâna şi-l aşază peste cel stâng. Încearcă să nu-l bage în seamă. Dar fierul ce seamănă mai mult cu o maşinărie complicată decât cu un picior îi atrage din nou atenţia. Nu cu ciudă ori cu ură, aşa cum a făcut cu vechea proteză. Ci aproape cu dragoste. Pentru că, de zece zile, acesta face parte din ea. Datorită lui, Mihaela Barbu a putut să îşi reia viaţa de acolo de unde un accident cumplit i-a întrerupt-o stupid.
Prăbuşirea
28 iulie 2008 a schimbat totul. Un şofer inconştient, o maşină criminală şi o adolescentă care abia învăţase gustul proaspăt şi dulceag al tinereţii. O clipă şi decorul s-a transformat tragic. Un picior sfârtecat, lacrimi, un bisturiu, deznădejde. Într-o singură clipă, tânăra zâmbitoare şi fără altă grijă decât aceea de a se bucura de parfumul celor 16 ani a devenit victima unui coşmar: accidentul i-a smuls piciorul drept, mutilând-o pentru toată viaţa. Timpul s-a oprit atunci în loc. Mihaela Barbu, şefa clasei a X-a a Liceului „Nicolae Titulescu" din Craiova, elevă exemplară şi olimpică, membră a trupei de dansuri a şcolii şi a echipajului de Sanitari, adolescentă exuberantă şi optimistă, pentru care viitorul nu trebuia să fie decât un drum lin şi firesc, presărat cu reuşite, s-a prăbuşit, frântă de durere. Totul s-a şters. Nu au rămas din fiinţa ei frumoasă decât lacrimile şi disperarea. Nimeni nu îşi mai imagina că Miki a lor va mai avea puterea să zâmbească vreodată, încrezătoare în viaţă.
Campanie pentru o viaţă
În toamnă, Gazeta de Sud a iniţiat o campanie pentru a o ajuta pe Mihaela Barbu. Era vorba de 40.000 de lei, necesari pentru obţinerea unei proteze de la o clinică din Bucureşti. Toţi cei care au fost impresionaţi de povestea tinerei, dar şi colegii şi prietenii s-au mobilizat îndată. În câteva săptămâni, banii s-au strâns. Deznodământul nu avea să vină însă atât de repede.
„Între timp, proteza se scumpise şi nici nu se dovedise atât de performantă pe cât se promisese", povesteşte de alături Ştefania Barbu, mama Mihaelei. „Fata urma tratamentul de recuperare, cu o proteză temporară şi rudimentară, dar în vremea asta noi căutam o soluţie. Trebuia să găsim o proteză bună cu care să-şi poată continua viaţa. Şi, desigur, care să nu depăşească suma pe care reuşiserăm să o obţinem".
În februarie, alt eveniment nefericit a întrerupt orice căutare.
„S-a întâmplat la şcoală. Duceam o hârtie la coş şi deodată am avut impresia, ciudat, că venea o maşină peste mine… Probabil că încă mă urmărea amintirea acelei zile cumplite. M-am speriat şi am căzut, fracturându-mi piciorul stâng. Am purtat ghipsul două săptămâni", îşi aminteşte Mihaela
În aceeaşi perioadă, la redacţia GdS a sunat reprezentantul unei clinici din Oradea – Centrul de Protezare şi Ortezare „Theranova". Aflase povestea Mihaelei din Gazeta de Sud şi dorea să o ajute.
Proteza salvatoare
Pe 8 martie, după ce a scos ghipsul, Mihaela a plecat la Oradea, însoţită de părinţi şi de un şofer, pe care l-au plătit în prealabil. Centrul „Theranova" i-a primit exact aşa cum făgăduise, punându-le un apartament la dispoziţie şi asigurându-le tot confortul. I-au luat măsurile pentru proteză şi au chemat-o înapoi peste o lună. S-au întors pe 3 aprilie. Proteza (modulară de coapsă cu vacuum şi componente OSSUR) – deocamdată doar scheletul, urmând să primească şi cosmeticul din silicon, era gata şi se încadra în banii pe care familia Barbu reuşise să îi strângă. Au plătit jumătate, urmând să trimită restul când ajungeau acasă. Mihaela a probat-o din prima zi.
„Credeam că va merge de prima dată, aşa ne imaginam amândouă", surâde încă înlăcrimată mama. „Dar, la prima mişcare necontrolată, a căzut. A plâns toată ziua. Era la capătul puterilor şi nu ştiam cu ce să o ajut. A doua zi, însă, s-a ridicat singură, hotărâtă să nu o învingă nimic. Şi toată săptămâna, cât am stat acolo, a luptat să meargă din nou. Ore în şir, de dimineaţa până seara târziu, îndrumată de tehnicianul clinicii, nu a stat jos o clipă. Nu am auzit o dată «nu pot». Îi curgeau lacrimile şi sudoarea pe obraji, dar nu se oprea din mers, pe asfalt, pe teren accidentat, pe scări, pe scânduri fixate între butuci. Stăteam şi o priveam şi mă gândeam că e incredibil cât curaj poate să aibă un copil. Şi pentru curajul ăsta şi încrederea pe care le-a recăpătat, Dumnezeu o ajută…"
Un nou început
Pe drumul de întoarcere, s-au oprit la Mănăstirea Prislop. Acolo, mamă şi fiică au plâns în voie. De bucurie, de mulţumire, de oboseală, de speranţă, de toate la un loc strânse în suflet în aproape un an. Au ajuns acasă de Florii, pregătite să întâmpine cea mai mare sărbătoare creştină cu inimile mai uşoare, mai pline de bucurie.
„Trebuie să reînvăţ să merg, ăsta este primul pas", zâmbeşte Mihaela, de acum încrezătoare. „Fac exerciţii în fiecare zi în spatele blocului.Curând voi merge din nou la recuperare. Pentru că nu mă simt încă stăpână pe mine, urmez şedinţe de consiliere cu doi psihologi. Am căpătat un tic, să merg cu mâna dreaptă ţeapănă, parcă prevăzând momentul când voi cădea. Trebuie să lucrez serios la psihic, să înlătur temerile din mintea mea. Apoi, încerc să-mi recuperez lecţiile pierdute la şcoală în ultimele săptămâni. Ştiu că mă voi descurca: pe primul semestru am avut cea mai mare medie din clasă, 9,41. Şi mă gândesc serios să-mi schimb opţiunea: să nu mai dau la medicină, ci la kinetoterapie. Sunt sigură că aş putea să-i ajut mai bine pe cei care au trăit aceeaşi experienţă ca a mea…"
Persoanele cu amputaţii, defavorizate în România
„Mihaela este cel mai bun exemplu pentru ceea ce poate face o persoană cu un membru amputat: orice", a declarat telefonic Jaco du Plessis, preşedintele Centrului „Theranova" din Oradea. „Este tânără şi motivată, având curajul să folosească proteza ca pe un mijloc de a o ajuta să se concentreze pe viaţa ei şi activităţile zilnice. De fapt, obiectivul nostru este de a le oferi pacienţilor noştri bucuria mobilităţii şi a independenţei totale, pentru a-şi trăi viaţa fără restricţii. Din nefericire, guvernul român nu a înţeles nici până acum că o persoană cu amputaţie are nevoie de o proteză care să o ajute să-şi menajeze energia, aceasta consumându-se cu 20% mai mult decât la o persoană normală. În România, Casa de Asigurări de Sănătate acoperă doar o parte din preţul celei mai rudimentare proteze, de tehnologia anilor ’80. Se pare că e preferabil să se elibereze un certificat de handicapat şi să se plătească pensie unui «însoţitor», decât să fie ajutată cu adevărat persoana cu handicap. Bugetul pentru aceste dispozitive medicale, pentru anul 2009, a fost redus substanţial, punând persoanele cu amputaţii în mari dificultăţi. Sperăm că situaţia se va schimba, conform situaţiei din statele occidentale.
Până atunci, mulţumim Gazetei de Sud pentru că ne-a facilitat această întâlnire cu Mihaela Barbu, o tânără excepţională. Sunt sigur că ne va face pe toţi să fim mândri de ea!", a mai spus Jaco du Plessis, reprezentantul „Theranova", Oradea.
Şoferul criminal, judecat
Alin Cătălin Codiţoiu, şoferul de 20 de ani, vinovat de accidentul care a mutilat-o pe Mihaela Barbu pe 28 iulie 2008, este cercetat în stare de libertate pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare gravă din culpă. Prima înfăţişare a avut loc pe 16 aprilie, procesul amânându-se până pe 14 mai.
