Trecutului urbei, obiceiurile vechi ale cetăţenilor de ieri răzbat din paginile cărţilor, cucerindu-l pe omul zilelor noastre.
Odată aplecat peste filele cărţilor, nu ai cum să nu rămâi fermecat de imaginile Craiovei de ieri, conturate cu ajutorul cuvintelor. Altă lume, alţi oameni, figuri pitoreşti ţi se dezvăluie. Dai o pagină şi pătrunzi în lumea lor. Deschizi ochii şi te trezeşti în faţa fostului stadion „Generala“, la intersecţia între străzile Unirii şi Tabaci. Atenţia îţi este captivată de o pancardă „Adis Abeba sub bombe“, căci la vremea aceea se precipita războiul din Abisinia. Era, de fapt, după cum aveam să aflăm, unul dintre standurile lui Mitică Jupuitu. Ascundea piramide de cutii goale de conserve, în care se aruncau mingi de cârpă. Cine reuşea din trei mingi să doboare piramida câştiga o sticlă de vin. La cel de-al doilea loc de distracţie, tot al lui Mitică, lucrurile stăteau un pic altfel. Aici, pe raft erau aşezate sticle de vin, ceasuri, diverse surprize. Lângă fiecare obiect era o vergea de sârmă. Jucătorului i se dădeau cinci inele metalice, care trebuia aruncate cu precizie, de la o anumită distanţă. Când unul dintre inele intra pe verigă, se câştiga obiectul respectiv. Nu lipsea din acest loc reclama: „Mă prezint: Mitică Jupuitu… Vă dau verigi, verigi… Joc de mână şi de glagorie, domnilor aruncători de mână! Semne bune pe lună, s-aveţi mână bună!“. Distracţiile continuau la standurile alăturate, de tir, unde se trăgea în toate: raţe, urşi, păsări, toate pictate pe discuri metalice. Odată atinse, ele cădeau, spre satisfacţia trăgătorilor de elită. Nici de aici nu lipsea reclama. Ochiul cititorului putea desluşi: „Antrenaţi ochii şi mâna/Pentru Patria Română/ Viteaz al Ţării Româneşti/Învaţă bine să ocheşti!“.
Deseori, prin aceste locuri poposeau corturile circurilor, cu curiozităţi „anatomopatologice“ expuse în borcane, cu tuneluri ale groazei. Se instalau şi standuri ale „aparatelor de forţă“, în care se lovea cu un mai de lemn un suport pe care era fixată o capsă. Acesta se ridica şi, la punctul de impact, se producea o bubuitură asurzitoare. Ne amestecăm şi noi printre gură-cască, servitoare îmbrăcate în costume naţionale, cu obrajii roşiţi, lucru care-l determina pe cel de la aparat să strige deseori: „Loc la mai, loc la mai/Fereşte pudra, fetiţo!“.
Prin locuri celebre de odinioară
Părăsim locul acesta. O luăm agale, cufundaţi în aceleaşi timpuri, spre vestitul local al lui Leonică Eldman, de pe strada Madona, la numărul 12. A ajuns până la noi faima fripturilor la grătar, a fleicilor, micilor şi „rinichilor în sânge“ preparaţi aici. Aflăm că se încingeau chefuri straşnice în acel loc, cu fripturi şi vin la gheaţă. Odată ajunşi, ocupăm un loc şi aşteptăm. Pe la urechi ne trece şi o poveste a locului. Se făcea că „afacerile restaurantului prosperau şi, pe măsură ce creştea numărul clienţilor amatori de arta lui Leonică, se mărea şi curiozitatea de a afla secretul profesional atât de jinduit. Zadarnic încerca să afle ceva concurenţa! Reţetele erau păstrate cu străşnicie, într-un secret absolut. Până când, într-o bună zi, un băiat de prăvălie, plătit mai bine de alt patron, a dezvăluit taina: în fundul curţii din spatele restaurantului, Leonică avea o latrină aproape abandonată. Carnea pentru fleici sau mici, înainte de a lua calea grătarului, îşi făcea stagiul în cârligele din interiorul locaşului de uşurare. Secretul era simplu: amoniacul emanat frăgezea carnea. Mirosurile care ar fi trădat procedeul erau eliminate cu ajutorul mirodeniilor dozate savant de grataragiu“.
La teatru cu nea Aurică
Plecăm şi din acest loc, la pas pe străzile oraşului de ieri. Îl recunoaştem printre trecătorii de la ceas de seară pe celebrul personaj Aurică, un tip cu o ţinută princiară. Purta pantofi din piele de viţel, cu tălpi subţiri, lucraţi cică la Drăghiceanu, un cizmar de lux, cu prăvălie pe strada Unirii. Avea Aurică şi haine de stofă englezească pe care o cumpărase de la Boston, magazin cu stofe pentru lumea subţire, lucrate la vestitul croitor al acelor vremi Paul Imre, de pe Kogălniceanu. Etala, de asemenea, cămăşi de poplin sau de mătase, în culori pastelate, cu gulere albe. Ne pofteşte în sala de teatru, în stilu-i caracteristic. „Venea, din când în când, la teatru, primit cu temenele (şi fără bilet) de la controlorul Mitică Trandafirescu, la garderobieră şi, mai ales, de bătrânul plasator Nelu Burada. Nea Aurică scotea, din buzunarul de la vestă, o sticluţă cu parfum şi îi stropea pe toţi: «Luaţi, mă, să mirosiţi frumos, că aici e teatru!». Apoi, cu un gest elegant, îşi scotea pălăria, o încredinţa garderobierei, cu recomandaţiunea: «Ia-o, fată, şi vezi unde o pui. Nu-mi da număr. Ţii tu minte că e pălăria mea. Aşa ceva nu există pe lume»… Cu paşi mărunţi, se îndrepta spre sală; se oprea în faţa uşilor, cerceta lojile şi benoarele cu o privire care spunea: «Îl vedeţi pe Aurică». Saluta ceremonios, în stânga şi-n dreapta, suficient timp să fie observat de Burada, care avea un prosop special cu care ştergea scaunul pluşat, desăvârşit de curat, de altminteri, dar asta intra în regulile ospeţiei: «Să trăiţi, coane Aurică, bine aţi venit! Astă-seară joacă domnul Comăneanu!». «Lasă, că ştiu eu. Dă-mi un program şi ţi-l dau înapoi când plec»“. Econom la bani, dar generos la aplauze. Acesta era Nea Aurică, aşa cum l-am cunoscut din „Craiova, mon amour“.
Îl lăsăm privitor la teatru. Părăsim încet sala de spectacol şi, totodată, şi lumea Craiovei de ieri, lăsând-o să trăiască în pagini de carte, cu frumuseţea vremurilor apuse.
