De cum pui piciorul în comuna Șimnicu de Sus, îți spui că nici satul „nu mai e ce a fost“. Vilele luxoase, impunătoare, înconjurate cu garduri înalte, zidite sau din fier forjat, nu trădează originea locului, pentru că lumea rurală este înghițită pas cu pas de oraș. Trebuie să pătrunzi adânc în inima localității ca să dai de urma țăranului care își paște vacile pe izlaz, care adună cocenii în glugi, care împletește usturoiul în funii.
Comuna are 12 sate înșiruite de-a lungul Drumului Județean 605, lăsând în partea stângă râul Amaradia. Drumul curge lin pe asfaltul fără cusur, din el rupându-se din când în când drumurile comunale, care urcă spre satele „din deal“, Șimnicu de Sus, Florești, Izvor, Deleni.
Așa am găsit-o pe tanti Elvira. Din mersul mașinii, am zărit-o la marginea drumului așezată pe un scaun lângă marfa ei eco, ardei, varză, ceapă, usturoi, praz, așezată în lădițe. Trecătorii opresc întreabă, cumpără. Nu știu că în spatele acestor lădițe cu legume proaspete este, de fapt, munca unei întregi familii, micul producător, care muncește un an întreg cât să-și ducă traiul de zi cu zi. O întreb ce face.
„Stau degeaba!“, răspunde femeia. „Vând și eu aici la cine vrea să cumpere că, dacă sunt bolnavă, lucrează ai mei, bărbatu’, copilu’, nora. Am făcut ceapă, usturoi, ardei, varză, porumb afară de struguri. Mai opresc mașinile și cumpără oamenii, dar prea puțin. Ai mei sunt în grădină, muncesc, scot lujerii de ardei și curăță locul ca să punem usturoi de toamnă. Să pună grâu, să arăm. Asta facem, cu asta ne ocupăm noi“, spune Elvira Popescu. O întreb de politică, ce candidat îi place. „Nu știu eu de astea“, răspunde femeia fără să clipească. Familia iese repede din curte și nu se sfiește să demonstreze cum își lucrează pământul. Asta este viața lor, parcă nici nu le pasă de lipsa utilităților din comună, apă curentă, gaze.
„Acum culegem ce a mai rămas prin grădină. Mai avem varza. Rămâne doar aia de sămânță. Acolo avem salata de toamnă. Muncim, din asta trăim“, spune Daniel Popescu, localnic din satul Cornetu. O lăsăm pe bătrână să-și „comercializeze“ produsele și plecăm mai departe.
Tinerii lucrează la vile
Părăsim drumul principal, trecem pe lângă izlazul comunal, unde pasc liniștite turmele de vaci ale câtorva „întreprinzători“, care încearcă să-și încropească mici ferme de vite, caii localnicilor și pâlcurile de gâște. Asfaltul urcă printre case și apoi cotește la dreapta. Este satul Deleni. O combină trece în viteză. Ajungem la fosta primărie în fața căreia tronează un monument. Acum imobilul adăpostește o familie fără casă, de când primăria s-a mutat în Dudovicești. Peste drum, fosta școală este o ruină. Două femei stau în mijlocul drumului și se uită după combina care se pierde într-o pulbere de praf spre marginea satului. „Se duce la floare, or mai avea floare (floarea-soarelui – n.r.) pe câmp“, spune una dintre femei. Le întreb cu ce se îndeletnicesc, pe unde lucrează tinerii satului. „Noi avem pensie, da’ copiii lucrează la vile, la cucoane. Că pleacă de la oraș și vin aici la țară, la aer curat. Și băiatul meu lucrează la vile. Ia uite mașina, pleacă după marfă, ciment ceva. În rest, noi aici pe dealurile ăstea ce să facem?!“, vorbește femeia trecută de 60 de ani.
Drumul asfaltat este singura urmă de modernitate în satul Deleni. Străbate ca o buclă dealul dintr-o parte a drumului principal în alta.
Utilități? Ce sunt alea?
La o poartă, un bărbat cu părul alb, îmbrăcat într-un tricou roșu, ține în brațe un pisicuţ și vorbește cu alt bărbat, care ține de coarne o bicicletă. Discută. Îi salut și intru în vorbă cu ei. Îi întreb despre mersul comunei, despre utilitățile din localitate, că doar sunt aici, în buza Craiovei. „Ce sunt alea ?!“, întreabă bărbatul cu pisicul în brațe. „Apă curentă, canalizare, străzi asfaltate, iluminat public, gaze…“, îi explic eu. „Da’ ce-mi trebui apă că am fântână, apă nici nu vreau. Hai, poate gaze, ălea ar fi bune. Străzi asfaltate avem pe toate dealurile. E bine, e bine aici la noi“, și nea Nicolae începe și laudă primarul, viceprimarul… Îl mai întreb despre recolta din această toamnă. „S-a făcut. S-a făcut porumbul că i-a dat ploaie… grâul mai puțin. Cu strugurii stăm prost, i-a terminat, cum să vă spun, ploile acide. În rest e bine“, spune cu un fel de mulțumire Nicolae Stan, localnic în Șimnicu de Sus.
Mai mult asfalt în Șimnic
În satul Șimnicu de Sus, localnicii așteaptă să beneficieze și ei de apă curentă, străzi asfaltate, gaze, salubritate. Comuna lor, deși este una dintre cele mai mari localități ale județului, este săracă la capitolul îmbunătățiri. „Fala“ localității este dată de numeroasele vile ridicate aici în ultimii ani de oameni potenți financiar, care au lăsat în urmă orașul Craiova și și-au mutat reședința în Șimnic.
Pe drumul care duce către Căminul Cultural, locul unde se oficiază și căsătoriile, găsim un bărbat la vreo 35-40 de ani, spune că a fost consilier local. Înjură de mama focului tot ce ține de administrație locală și „mai sus“. Nu vrea să vorbească, dar ne îndrumă către alt consilier local, „nea Ionel Safta“, el știe să vorbească, are politica în el. „Introducerea apei este un proiect prioritar aici în localitate. Proiectul este derulat, lucrările s-au făcut cam 40%, s-a adus conducta, dar s-a sistat pentru că nu sunt fonduri. Am primit acum cinci miliarde de lei vechi ca să reia lucrările prevăzute în proiect. Sunt prinse în program şase dintre cele 12 sate ale comunei. Noi așteptăm aici să ne asfalteze. Avem proiect pe programul GAL, s-a făcut o licitație și se va rezolva cât mai repede, se vor asfalta 700 de metri. Am mai făcut 1.400 de metri în satul Milești. Satele sunt dispersate și este mai greu. S-au modernizat Casa Căsătoriilor, școlile, s-a refăcut biserica. Și la noi populația este îmbătrânită, cei care vin din Craiova stau aici doar la final de săptămână sau fac naveta, nu au nici mutație. Nu ne putem baza pe ei. Din păcate, investitorii ne-au cam ocolit“, spune Ionel Safta, consilier local.
Și un primar care nu are timp…
Așa cum se cuvine, am trecut și pragul edilului Jana Fulga. Ea este cea mai în măsură să-și laude localitatea, realizările sau să se plângă de neajunsuri. Dăm nas în nas cu ea. Robustă, cu părut tapat și pieptul scos în față, cu zâmbetul pe buze, primărița coboară în holul instituției. O salutăm și o întrebăm politicos dacă vrea să ne vorbească despre proiectele primăriei, despre lumea satului, despre afluxul orășenilor la sate, dar și de problemele pe care le întâmpină. Răspunsul este categoric, nu. „Ce să vă spun? Nu, nu am timp“, vine răspunsul edilului, după care se urcă într-un Cielo roșu și pe aci ți-e drumul.
Am plecat și noi cu un gust amar. Dar înainte de a trece granița localității am admirat vilele din satele Dudovicești și Albești, înșiruite, ca la muzeu de-a lungul drumului și pe străzile adiacente. Arhitecturi sofisticate, garduri înalte, balcoane pline de flori, un oraș în inima satului. Un sat fără prea multe utilități…
