Originar din Sibiu, Andrei Codrescu a emigrat în 1966 într-o țară a cărei limbă nu o vorbea deloc pe atunci, iar astăzi, în Statele Unite, este cel mai cunoscut scriitor român în viață. După un periplu prin mai multe orașe americane, s-a stabilit în Yellville (Arkansas), unde trăiește în pădure, în munţii Ozark. Cu ani în urmă, l-a cunoscut pe primarul Sibiului, actualul președinte al României, Klaus Iohannis, despre care spune că zgârcenia lui ardelenească în privința vorbelor îl face să spere că România are, în sfârşit, un conducător care apreciază puterea cuvintelor şi le pronunţă numai dacă înseamnă ceva.
Ion Jianu: Peste câteva zile (pe 20 decembrie) împliniţi 68 de ani. La mulţi ani! Cum v-aţi folosit de cei 68 de ani sau, cum zicea Marin Sorescu într-un interviu, cum s-au folosit ei de dumneavoastră?
Andrei Codrescu: Am descoperit că timpul îşi face de cap, e spirit… când fioros, când ghiduş. Când te foloseşte, simţi că eşti puternic, înoţi cu curentul, eşti îmbăiat în energie, te duce în vârtejul din mijloc ca un râu pe munte. În acele situaţii, îţi întâlneşti confraţii şi consurorile. Pentru mine, Sibiu în 1964, Detroit în 1967, New York în 1969, San Francisco în 1971, Baltimore în 1978, New Orleans în 1984, România în 1989-1990, munţii Ozark în 2007 au fost aceste scăldări sau răpiri de un Zeitgeist (spirit adevărat – n.r.) favorabil nu numai mie, dar şi unui număr de oameni aleşi de evenimente să le trăiască, să le simtă şi, cu niţel talent, să le exprime. Rolul meu a fost să fiu deschis la orice, treaz și atent. Nu îmi permit luxul să mă reazem pe trecut, „to rest on my laurels“ („să mă culc pe pe laurii mei“ – n.r.), cum spun englezii, fiindcă nu suport plictiseala și am impresia că Zeitgeist nu s-a săturat de mine. Poate că-i delirant, dar cred că mori când lumea s-a săturat de tine, nu (cum ar fi logic) când te-ai săturat tu de lume.
I.J.: În ce măsură hazardul a jucat vreun rol în viaţa scriitorului total Andrei Codrescu?
A.D.: Ce procentaj de hazard foloseşte Zeitgeist? Mai bine zis, Zeitgeist foloseşte unealta Hazard (cunoscută ca Noroc) să recruteze oameni potenţiali. Am avut destul noroc, în primul rând pentru că m-am născut într-o lume care era pe cale să distrugă toate semințele noastre, urmărită de o lume care a golit expresia de adevăr și spontaneitate. Într-o lume aşa de furată de ură şi de prostie, Norocul e un fel de drept civic.
„«Mediile literare» din SUA nu se ocupă decât de scriitori americani sau de cei bine traduşi“
I.J.: În această lună (pe 8 decembrie) s-au împlinit 18 ani de când a trecut în neființă Marin Sorescu, aflat în două rânduri pe lista candidaților la premiul Nobel pentru literatură, 1983 și 1992. Mi-aţi spus că l-aţi citit cu interes pe Sorescu, dar nu l-aţi cunoscut personal. Ce impresie v-a făcut opera lui? Aţi (mai) citit ceva despre marele scriitor oltean prin mediile literare din SUA?
A.C.: Pe Sorescu l-am citit la începuturile lui în România, în contextul generaţiei lui Ion Pop, Ioan Alexandru, Ana Blandiana şi alţi debutanţi ai anilor ‘60. În ierarhia necruţătoare a tinerilor, nu l-am considerat pe Sorescu de prim rang: mi s-a părut facil, un meşteşugar de jucării poetice, cu surprize previzibile. Probabil că l-am subestimat, pentru că a scris lucruri mult mai puternice, inclusiv piesele de teatru pe care nu le-am văzut. Nu am avut cum să-l citesc în America. Cărţile lui au venit rar, când au venit. Viaţa culturală românească a fost un mister pentru mine din 1965 până în ianuarie 1990. De atunci am muncit să urmăresc operele unor poeţi, dar la Sorescu nu am ajuns. Deşi lectură serioasă mai e de făcut, sunt convins că aprecierea unor oameni de talia profesorului Florea Firan, a poetului şi omului de cultură Dan Shafran, şi insistenţa revistei de cultură Scrisul Românesc, o să mă apropie de el. Am văzut şi câteva din desenele şi picturile lui Sorescu. Cred că a fost şi artist talentat… „Mediile literare“ din SUA nu se ocupă decât de scriitori americani sau de cei bine traduşi.
„Publicul consumă imitaţii, «sex», «măcelărie», pe înţelesul gloatei”
I.J.: Dacă aţi fi numit mâine redactor-şef la o revistă literară, aţi accepta – pentru creşterea tirajului – „fotografii cu sex şi măcelărie şi texte macabre-sexual în stil verite plus autobiografii scrise exclusiv de criminali“, aşa cum am citit un interviu cu dumneavoastră în care spuneaţi că aceasta ar fi reţeta unei reviste literare cu tiraj? Chiar aşa aţi declarat?
A.C.: Domnule Jianu, la noi nu „se numesc“ redactori-şefi! Nici la universităţi, nici în alte locuri. În instituţii, oamenii se propun, concurează şi câştigă postul. Dacă nu-ţi place aerul instituţional, ceea ce a fost cazul meu, înfiinţezi propria ta revistă şi publici tot ce vrei… Eu am fondat Exquisite Corpse: a Journal of Books & Ideas, în 1983, în Baltimore. Am tipărit-o până în 1996, după care a devenit o revistă pe net (www. corpse.org). Se numeşte Exquisite Corpse: a Journal of Life & Letters. Acum e o „revistă secretă“ care zice NO (NU) când deschizi site-ul, dar când dai click pe NU, se deschide, există, e vie… Cât despre „sex“, „măcelărie“ etc.: astea-s nume imprecise pentru o gamă de experienţe umane care au fost interzise de gardienii gustului public şi au rămas pâna în anii ‘60 în domeniul oralităţii. Prin bunăvoinţa şi talentul criminalilor, ni s-a dat şansa să traducem bogăţia vieţii încă nerostită în literatură. Din sistemul penal provine mai multă literatură bună decât din Academia Română sau American Poetry Academy. De tiraj nu ne pasă, dar e clar că publicul consumă imitaţii, „sex“, „măcelărie“, pe înţelesul gloatei.
I.J.: După evenimentele din decembrie 1989, aţi fost de multe ori în Sibiul natal. L-aţi cunoscut pe primarul Sibiului, Klaus Iohannis? Cum vedeţi ţara dumneavoastră natală cu acest preşedinte, adică sperăm la o nouă… Românie, ca să zic aşa?
A.C.: Sunt foarte bucuros că românii au arătat lumii că şi-au depăşit prejudecăţile naţionaliste. Acest lucru dă un exemplu Europei. Primarul Klaus Iohannis a oficiat la nunta nepoatei mele în Sibiu. Fratele meu ne-a făcut cunoștință, eu i-am zis vreo sută de cuvinte, şi domnul Klaus a zis doar vreo două… Nu-l cunosc, dar zgârcenia lui ardelenească cu vorbele mă face să sper că România are, în sfârşit, un conducător care apreciază puterea cuvintelor şi le pronunţă numai dacă înseamnă ceva.
„Am descoperit lemnul şi lucruri aruncate, maşinării depăşite”
I.J.: Ce a însemnat anul 2014 pentru scriitorul Andrei Codrescu? Care vă sunt proiectele pentru 2015?
A.C.: Trăiesc în pădure, în munţii Ozark (munţi foarte împăduriţi din regiunea central-sudică a Statelor Unite – n.r.). Am descoperit lemnul şi lucruri aruncate, maşinării depăşite etc. Îmi place grozav să folosesc unelte de tâmplărie, să produc obiecte din lemn, maşini de scris, ceasornice, şuruburi, scaune stricate, picturi din târguri de vechituri. Le atârn prin copaci, le ascund prin peşteri sau în pârâu fără să fac rău la nimic viu (sper).
Îmi place să văd ce face natura cu ele în timp: le copleşeşte cu iederă, muşchi, case pentru şerpi, broaşte… Ezit să numesc activitatea asta „artă“, dar e ca o întoarcere la copilaria pe care n-am avut-o. Mă joc… Din păcate, am şi datorii literare: fac note… Când am destule, le public. În 2015 o să scriu mai mult şi o să călătoresc.
