„Năpasta“ în regia lui Kincses Elemer, cel mai longeviv spectacol din repertoriul Teatrului Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova, cu peste 100 de reprezentaţii, continuă să cucerească publicul, să surprindă. Reprezentația este mereu încântătoare nu doar pentru aceia care au o primă întâlnire cu spectacolul, ci și pentru cei care sunt la a doua sau la a treia vizionare.
Reprezentația „Năpasta“ este drama care din 2002, anul premierei, naște în sufletul spectatorului o idee plăcută: „Trebuie și merită văzută“.
Succesul se datorează deopotrivă actorilor din distribuție Constantin Cicort (Dragomir), Tudorel Petrescu (Gheorghe), Valentin Mihali (Ion) și Natașa Raab (Anca), regizorului Kincses Elemer, scenografului Lia Dogaru, regizorului tehnic George Dulămea, dar și întregii echipe de la sunet, lumini.
I-am întâlnit pe actorii din distribuție în decorul piesei, în Sala „I.D Sîrbu“ a Naționalului craiovean și am încercat să aflăm ce face din această reprezentație una longevivă. „Longevitatea lui este asigurată de faptul că este un spectacol foarte bine închegat. Este bine scris. Este opera lui I.L. Caragiale. E un thriller psihologic și este foarte bine pus în evidență faptul că personajele au ceva comun cu tragedia antică. Cel puțin despre Anca se spune că este un fel de Medeea a dramaturgiei românești. Părerea mea și a mai multor critici este că este cel mai bun spectacol al lui Kincses Elemer. Alături de Constantin Cicort (Dragomir), Tudorel Petrescu (Gheorghe), Valentin Mihali (Ion) am făcut ca acest spectacol să reziste. Nu l-am stricat. «Năpasta» este asemenea vinului bun și vechi. Pe măsură ce trece timpul devine tot mai bun, adică nu se oțetește.
Acest spectacol va rămâne în analele Teatrului din Craiova, dar și ale teatrului românesc pentru că eu cred că este singura dramă din teatrele din România care are o asemenea longevitate. Sunt niște roluri bifate în cariera noastră și faptul că ele rezistă se datorează Măriei sale, publicului. Publicului când îi place ceva vine, iar la acest spectacol se vine. Sunt sigură ce se va veni în continuare pentru că noi îl iubim și îl păstrăm ca pe un bibelou“, subliniază Natașa Raab, actrița ce dă viață personajului Anca în piesa „Năpasta“.
Născut sub o stea norocoasă
Se poate spune că „Năpasta“, spectacol ce a avut premiera în 2002, s-a născut sub o stea norocoasă. Peste 100 de reprezentații răsplătite de fiecare dată cu aplauze din partea publicului nu e un lucru de neglijat. „Noi avem o Biblie aici, în spectacol, care la un moment dat se îndepărtează de mine și în final de Anca. În fiecare dimineață, la repetiții, Kincses Elemer deschidea absolut aleatoriu Biblia și ne citea câte un verset. O fi întâmplător că se împlinesc atâția ani de când se joacă acest spectacol?“, se întreabă Constantin Cicort (Dragomir).
La fel de importantă pentru succesul spectacolului este legătura specială dintre actorii care dau viață personajelor, respectului și admirației pe care și-o poartă reciproc. „Bucuria cea mare a rolului, un rol la care țin enorm, se datorează, în primul rând, celor trei colegi de scenă în care am crezut de la început. Sunt actori pe care îi iubesc. Nu pot spune că nu îmi iubesc ceilalți colegi, dar ei și încă alții câțiva înseamnă foarte mult pentru mine. Cei trei au fost superregizori, peste maestrul Kincses Elemer. Ideile pe care ni le-a transmis regizorul au fost îmbunătățite de ei. Pur și simplu îmi dădeau aripi, stări, iubirea pe care personajul meu trebuia să o aibă, căci este un om care nutrește o dragoste imensă pentru Anca. Nu mi-a fost greu să intru în pielea personajului pentru că îmi erau toți dragi“, se destăinuie Tudorel Petrescu (Gheorghe).
Ideea este susținută și de actorul Valentin Mihali, ce dă viață personajului Ion în „Năpasta“. „Ne-am înțeles foarte bine. Norocul meu era că ei deja acumulau o anumită tensiune. Asta am simțit prima dată când am intrat în scenă la mișcare. I-am ascultat cu multă atenție. Mă încărcau. Când am intrat aproape că nici nu mai trebuia să joc, ci doar să păstrez tăcerea creată de ei, să n-o sparg cu ceva, să nu ies din acei parametri în care ne-a împins Kincses Elemer.
Ne simțim bine. Spectacolul are succes. Nu mai aparține nimănui, nici nouă nu ne mai aparține. El se joacă aproape de la sine“, declară Valentin Mihali.
Roluri puternice, Anca, Ion, Gheorghe, Dragomir, „pietre de încercare pentru cariera oricărui actor“, după cum le descria Natașa Raab, cuceresc, nasc emoții în rândul spectatorilor, surprind. Și atunci el, publicul, își răsplătește actorii cu aplauze, singurul mod în care poate să le mulțumească elegant. La rândul lor, actorii simt și înțeleg încă o dată care le este menirea. „Am obiceiul ca înainte de spectacol să trec în diagonală peste text. S-a întâmplat să-mi zic în sine, la un moment dat: «Gata! E ultima reprezentație! Mă duc la directorul Mircea Cornișteanu și îi spun să scoată «Năpasta». Ajunge cât am jucat!» Dar, la sfârșit de reprezentație, după ce primeam acele aplauze și după ce vedeam ochi înlăcrimați sau măcar umeziți și o discretă aplecare de cap în semn de mulțumesc simțeam că ce am făcut vreme de o oră și jumătate este apreciat la justa valoare, că s-a produs acel catharsis“, mărturisește Constantin Cicort.
Într-o altă zi, poarta, parte din decor, loc de intrare și pentru spectatori, se deschide din nou. Publicul se așază pe scaune, iar actorii intră în scenă. „Năpasta“ se joacă din nou pe scena Naționalului craiovean.
