Cu fiecare zi care trece, extinderea exploatărilor miniere în zona Negomir, din judeţul Gorj, continuă. Drumul dintre Rovinari şi localitatea Negomir este apocaliptic. În numai câteva luni, şapte kilometri de drum va fi închis. Pregătirile au început deja, suprafeţe întregi de pădure au fost defrişate. Copaci tăiaţi la pământ, sărmani adunând crengi şi resturi, iar în spatele lor utilajele de la carierele miniere şi munţi întregi de cărbune. De cum ajungi însă în Negomir, descoperi o lume a contrastelor: case vechi, cu prispe de lemn specifice zonei, biserici monument istoric, dar și case noi, cu unul sau chiar două etaje, o primărie ce se poate zări de departe, o sală de sport, şcoli.
Negomir a adunat de-a lungul anilor oameni veniţi din toate colţurile ţării. Veneau pentru că aici aveau şansa să îşi găsească de muncă în minerit. O muncă grea, însă de perspectivă. Odată ajunşi, puţini au mai plecat. Cei mai mulţi şi-au întemeiat familii şi s-au legat de aceste locuri. Au în spate poveşti de viaţă, mulţi au trăit ani buni chiar lângă cariera minieră, iar odată cu extinderea ei au fost nevoiţi să renunţe la tot, să îşi lase în spate trecutul şi să privească înainte. De supărare, povestesc oamenii, mulţi bătrâni au murit când au aflat că trebuie să plece, alţii s-au îmbolnăvit, iar alţii trăiesc şi acum cu durerea strămutării…
Începând din 1997, au avut loc disponibilizări masive ale minerilor navetiști
Ca orice localitate şi Negomir are o poveste aparte. Se spune că denumirea comunei vine de la întemeietorul ei. În această vale trăia o bătrână cu numele de Mira care avea doi fii, Dragu și Neagu. Dragu s-a căsătorit dincolo de deal şi a întemeiat comuna vecină, Drăgotești. Neagu s-a stabilit pe aceste meleaguri şi a dat viață comunei Negomir. Localitatea, în actuala configurație, datează de la noua împărțire administrativ-teritorială din anul 1968, când alături de vechea comună s-a atașat și fosta comună Raci, întinzându-se pe o distanță de 26 de kilometri. Comuna Negomir are o suprafață de 5.351 de hectare, din care 616 intravilan, 3.149 de hectare teren agricol, peste 2.000 de hectare teren neagricol. Ocupația locuitorilor a suferit transformări în ultima jumătate de secol, după ce multă vreme ocupația principală a fost creșterea animalelor, în special ovine şi bovine. După anul 1970 a avut loc o reorientare a forței de muncă spre bazinele carbonifere Rovinari și Jilț inclusiv în cele două termocentrale de la Rovinari şi Turceni. Începând din 1997, odată cu reducerea extracției de lignit, au avut loc disponibilizări masive ale minerilor navetiști. Comuna a fost vestită pentru practicarea unor meserii precum cizmărie, dulgherie, tinichigerie, confecționarea lingurilor sculptate din lemn, meserii care au înregistrat un regres, la fel şi cojocăria și tăbăcăria, care nu se mai practică. Doar după anul 2000, locuitorii au avut şansa să beneficieze de facilităţi precum telefon, internet, drumuri asfaltate. Dacă în 2002, erau aproximativ 3.900 de locuitori, în 2011 populaţia înregistra cu 400 de persoane mai puţin. La unităţile de învăţământ, cifra de şcolarizare este de 480 de copii veniţi din cele nouă sate.
„Îmi amintesc şi azi demolarea primei case“
Oamenii sunt legaţi între ei, formează o adevărată familie. Până şi cei aflaţi în conducerea primăriei sunt vechi pe statele de plată.
„În perioada 1982-1996, am fost secretar al acestei primării, iar din 1996 am devenit primar. De 32 de ani lucrez aici. Când am venit secretar, de exemplu, comuna avea zece sate. Astăzi mai sunt doar nouă, Bohorel a dispărut complet odată cu extinderea carierei miniere. Jilţ Sud, Jilţ Nord împreună cu Pinoasa sunt cele trei cariere care dau o importantă cantitate de lignit pentru microcentralele Rovinari şi Turceni. Bohorel era un sat cu oameni extrem de harnici, cu păşuni întinse, cu foarte multe animale. Îmi amintesc şi azi demolarea primei case din acest sat: a început în 1996, pe 20 iunie. De atunci s-au tot demolat, una după alta. Una singură a mai rămas în picioare. Dacă în urmă cu mulţi ani aveam foarte mulţi ingineri, electricieni, muncitori, din păcate, astăzi tinerii nu au un loc de muncă. Tot mai des părăsesc comuna şi iau drumul străinătăţii, în ultimul timp axându-se pe agricultură în Germania… Până în 1996, comuna nu avea nici măcar un centimetru de drum asfaltat“, a povestit Ion Gruescu, primarul localităţii Negomir. Cariera minieră se extinde. O mare parte din drumul dintre Negomir şi Rovinari va fi închis.
„În patru, cinci luni acest drum nu va mai exista! Pădurea e deja tăiată, a mai rămas doar o fâşie pentru care proprietarii nu s-au înţeles cu conducerea unităţii miniere. Unul dintre drumurile comunale care se întinde pe aproximativ zece kilometri (prin comuna Fărcăşeşti, mai exact prin cătunul La Zătreana) au fost refăcute, o investiţie importantă în valoare de milioane de euro, cu fonduri alocate de Complexul Energetic Oltenia prin Divizia Minieră și Cariera Roşia. Pe lângă partea carosabilă, au fost realizate ziduri de sprijin şi podeţe, au fost făcute marcaje, montate indicatoare rutiere. Acum suntem în discuţii cu cei de la CJ Gorj pentru a trece acest drum din clasificarea de comunal în judeţean. În toţi aceşti ani, aproximativ 70% din bugetul comunei a fost repartizat către şcoli. Avem cinci localuri de şcoală, însă, din cauza natalităţii scăzute din ultimii ani, una am închis-o deja… Avem elevi buni pe care încercăm să îi stimulăm, să îi premiem“, a adăugat edilul din Negomir.
„Nu mai există nici măcar ruinele fostelor gospodării“
Localnicii sunt conştienţi că orice ar face nu se pot împotrivi destinului. Încearcă însă pe cât posibil să îşi trimită copiii departe de casă, la şcoli în Bucureşti, Timişoara, Cluj. Nu vor să ajungă să muncească în carieră, măcar ei să scape…
„Avea bunicul meu o vorbă: «Ajută-ţi copiii când trebuie dacă nu vrei să îi ţii în spate toată viaţa»… Asta am încercat să fac şi eu, şi mulţi alţi oameni simpli ca mine. Am amândouă fetele la studii în Bucureşti, vecinul are copiii la studii la Academia de Poliţie, alţii i-au trimis spre Medicină, iar unii oameni peste mări şi oceane, departe de satul natal… A fost greu pentru bunicii şi părinţii noştri atunci când au fost strămutaţi, a fost greu să renunţe la tot şi să plece, să înceapă o altă viaţă la câţiva kilometri distanţă. Nu mai există nici măcar ruinele fostelor gospodării, doar o singură casă a rămas în Bohorel… Imaginaţi-vă ce poţi simţi atunci când te trezeşti la poartă cu reprezentanţi ai unităţii miniere care-ţi propun să pleci… Noile case au fost construite în cartierul Primăverii… Mulţi oameni au intrat însă în pământ de supărare, pentru că nu au primit sumele cuvenite, alţii s-au judecat ani în şir… Viaţa lângă cariera minieră nu a fost uşoară, se mişca pământul atunci când dădeau drumul la excavatoare, pereţii caselor erau distruşi, uşile le ţineam legate pentru a fi siguri că nu se deschid… Acolo era «acasă», au fost însă înconjuraţi rapid din aproape toate părţile de munţi de cărbune sau steril, atacaţi pe de o parte de exploatarea minieră de la Rovinari şi pe de alta de cea de la Jilţ“, a povestit Marian, un localnic din Negomir.
„Am fost ultimul care a acceptat să plece de acolo“
Nicolae Pamfiloiu este alt sătean care a fost strămutat din satul ce a dispărut.
„Aveam o gospodărie mare, tata avea o casă părintească de aproape 100 de ani, iar eu o locuinţă construită de aproape 14 ani. Au venit şi mi-au spus să îmi fac bagajele să plec pentru că ne vor strămuta satul. Am refuzat, m-au dat în judecată. Ne-am judecat ani în şir… Am fost ultimul care a acceptat să plece de acolo. Ne-au construit case în Negomir, însă în care am fost nevoiţi să investim. Aveam pădure pe care nu am primit-o, motiv pentru care tata s-a îmbolăvit, a făcut comoţie cerebrală… Am avut multe de pătimit. Eram aproximativ 65 de familii în acel sat, erau izlazuri întinse, eram înconjuraţi de pădure, era ceva mirific… Mulţi dintre cei strămutaţi s-au îmbolnăvit, au paralizat, au avut probleme grave de sănătate ca să nu mai spunem despre probleme pulmonare. Tot ce am avut până la 45 de ani nu mai există, a fost şters, îngropat“, a povestit Pamfiloiu.
Localitatea se mândrește cu Ansamblul de Fluieraşi şi Dansatori „Izvoraşul“
Ce influenţă va avea extinderea carierei miniere, rămâne de văzut. Previziunile sunt însă clare, în următorii cinci ani, din cauza natalităţii scăzute, o nouă şcoală se va închide în Negomir. Sunt patru şcoli care funcţionează acum, două pentru învăţământul gimnazial şi două pentru primar, iar în două şcoli se învaţă deja la simultan. Mare păcat, spun toţi, pentru că au fost investiţi bani mulţi în unităţile de învăţământ.
„Cele mai multe cadre didactice sunt titulare, cu grad didactic I. Peste 30% din copiii noştri aleg să urmeze licee foarte bune. Avem părinţi care şi-au trimis copiii la Alba Iulia, în Bucureşti sau în alte centre mari din ţară. Ca să vă daţi seama cât de importantă este şcoala, noi nu înregistrăm nici măcar un caz de abandon la clasele I-VIII, toţi părinţii îşi trimit copiii la şcoală“, a spus Dumitru Ungureanu, directorul Şcolii Ursoaia, din comuna Negomir.
Peste 50 de copii de la unităţile de învăţământ din localitate fac parte din Ansamblul de Fluieraşi şi Dansatori „Izvoraşul“, al cărui instructor este învăţătorul Ion Luican, care este şi instructor al Secţiei Externe Negomir a Şcolii Populare de Artă Târgu Jiu.
„Ansamblul a fost înființat în urmă cu 10 – 12 ani. Dintr-o joacă iniţial, apoi s-a transformat în pasiune pentru toţi. Acest ansamblu a fost o şansă pentru copiii din localitatea noastră să vadă locuri noi, să iasă în afara ţării, să concureze cu alte formaţii şi ansambluri naţionale şi internaţionale de prestigiu. Am fost în Turcia, Ungaria, Italia… De repertoriu mă ocup eu, sunt privilegiat având în vedere că sunt înzestrat şi cu voce bună; în plus cânt şi la vioară. Mulţi dintre copiii care au făcut parte din această formaţie au făcut din muzică o meserie. Ne-am axat în special pe muzică instrumentală, avem 20 de naişti, 20 de copii care cântă la fluier, avem însă şi dansatori, dar şi copii cu voci de excepţie“, a spus profesorul Ion Luican.
Biserică monument istoric, în Negomir
În cele nouă sate ale comunei Negomir există şase biserici, dintre care una este monument istoric. Mărturie a timpurilor apuse, dăinuie şi azi în Negomir Biserica de Lemn „Sfântul Nicolae“. Oamenii povestesc că aceasta a fost ridicată în 1800 pe locul uneia mai vechi (din 1678) şi a fost terminată în 1815. Locaşul de cult e impresionant prin temelia înaltă şi prin plastica arhitecturală a consolelor, care sunt tăiate în formă de cap de cal. O statistică a bisericilor de lemn din România înscrise în Lista monumentelor istorice arată că Gorjul se poate mândri cu faptul că este judeţul cu cele mai multe astfel de obiective de patrimoniu, mai multe chiar decât Maramureşul.
Pe lista monumentelor de patrimoniu din judeţul Gorj sunt înscrise 184 de biserici, dintre care 119 din lemn. Acoperişul locaşurilor de cult din lemn era cu învelitoare din şiţă, dar la unele biserici a fost înlocuit, iar la altele încă păstrează acest tip de acoperiș, pe care comunităţile l-au reînnoit. Acest gen de acoperiş oferă originalitate şi autenticitate respectivelor monumente istorice.
