Director și regizor artistic la Teatrul de Păpuşi Craiova în perioada 1950 – 1984, Horia Davidescu a semnat regia la peste 150 de spectacole, iar scenografia pentru alte 18, puse în scenă atât în ţară, cât şi în străinătate. Pe 22 martie împlinește venerabila vârstă de 94 de ani, fiind căsătorit de 65 de ani cu Alexandra Davidescu, actor, scenarist, regizor, autor a două volume despre istoria Teatrului de Păpuși din Craiova. Soții Davidescu, care au înființat un teatru pentru copii la Tripoli, sunt cei mai bătrâni păpuşari din ţară, poate şi din lume.
Ion Jianu: Acum, la 94 de ani pe care îi veţi împlini pe 22 martie, cum vi se pare viaţa dumneavoastră trăită pe scena Teatrului de Păpuși din Cetatea Băniei, şi nu numai?
Horia Davidescu: Împlinită! Cum altfel aş putea să răspund acum, când îmi cunosc trecutul şi, cu mare aproximaţie, chiar viitorul?! Am fost prezent la naşterea păpuşilor, le-am urmărit cu grijă când mergeau de-a buşilea, am urmat împreună şcoala Teatrului Naţional din Bănie, iar când ne-am luat zborul, în 1955 (adică atunci când am devenit Teatrul de Păpuşi şi nu am mai fost secţie a Naţionalului) am obţinut primul Premiu Naţional (1956) și, în 1958, primul Premiu Internaţional, în competiţie cu participanţi din lumea întreagă, de pe trei continente, din zeci de ţări, alături de cele mai prestigioase trupe din acea perioadă. Atunci am legat trainice prietenii cu personalități precum S. Obraztov (fosta U.R.S.S.), Taiji Kawajiri (Japonia), cu al cărui minunat teatru PUK mai port corespondență și acum, Yves Joly (Franța) și mulți alții. La începuturi, am colindat prin satele Olteniei şi prin oraşele ţării, iar în 1959 am trecut pentru prima oară frontiera cu trupa, în Bulgaria.
I.J.: La un moment dat, aţi fost cu Teatrul de Păpuşi din Craiova în turneu de la Atlantic la… Pacific! Cum s-a putut în acei ani de epocă ceauşistă să colindaţi cu… păpuşile craiovene aproape în întreaga lume?
H.D.: Cred că Teatrul „Ţăndărică“ şi Corul Madrigal (am fost în 1973 cu Madrigalul la Veneţia) erau şi atunci instituţii de înaltă ţinută artistică, un „brand“ de ţară, cum se spune acum, o marcă inconfundabilă, care făcea o bună reclamă României. Nu vreau să fiu nedrept. Erau şi multe alte domenii de vârf în acea perioadă. Ele ne-au deschis poarta Universului prin Cortina de Fier! Asemenea lor, Teatrul de Păpuşi din Craiova era şi el un „brand“ de ţară, dar nu vreau să vorbesc la trecut. Visez că mai este şi acum!
„Am fost primul regizor care a adaptat Caragiale pe scena unui teatru de păpuşi“
I.J.: Înţeleg că Teatrul de Păpuşi din Craiova, sub domnia dumneavoastră, a fost primul care i-a abordat pe Caragiale şi Sorescu în repertoriul teatrului înainte de 1990. N-am mai auzit de atunci de asemenea abordare…. Greşesc?
H.D.: Sub domnia mea? Sub „dictatura mea“, spuneau unele voci! Glumesc, desigur! Da, am fost primul regizor care a adaptat Caragiale pe scena unui teatru de păpuşi: „Dl Goe“, în 1958. Am păstrat doar șapte replici, cele care transmiteau esența mesajului caragialesc; în rest: coloana sonoră ce creiona atmosfera, starea de spirit a situaţiilor, plus, în figuraţie, prezența mai multor personaje din piesele autorului (care sugerau societatea de altădată) erau contribuţia mea. Sala a fost plină de păpuşari veniţi din lumea largă, care au fost cuceriţi de spectacol, iar juriul ne-a răsplătit cu marele premiu. După aceea, multe alte teatre de păpuşi din ţară au abordat schiţele lui Caragiale. Chiar şi eu am mai „păcătuit“ ulterior, montând „Vizita“, iar la Teatrul de păpuși din Arad, ultima oară, am pus în scenă schița „La Moşi“. „Făt Frumos cel urât“, de Marin Sorescu – premieră pe ţară la Teatrul de Păpuşi din Craiova în 1981 – a fost scrisă de autor, la insistenţele mele şi ale secretarului nostru literar de atunci, Cleo Domozină (plecată dureros de tânără dintre noi). Un text minunat, care ne-a cucerit pe toţi! Un fel de „gâlceavă a autorului cu lumea… basmului subminată printr-o baie de ironie verbală“, după cum o caracteriza, atât de plastic, scriitorul George Popescu.
I.J.: După 34 de ani de directorat (probabil sunteţi unicul director din România cu o asemenea longevitate în conducerea unui teatru), v-aţi depus cererea de pensionare într-un moment absurd (1983): din 28 de angajaţi ai Teatrului de Păpuşi trebuia, din ordinul fostului Comitet de Cultură Dolj, să disponibilizaţi 19! A fost probabil cea mai mare dramă din sufletul dumneavoastră…
H.D.: Aveam 63 de ani, îmi cerusem, cu un an înainte, pensionarea şi nu mi s-a aprobat. Când am fost chemat la Comitetul de Cultură să mi se aducă la cunoştinţă hotărârea, mi s-a făcut rău. Se spune că în ultimele clipe retrăieşti momentele fericite sau nefericite din viaţă. Nici pe front, ca infanterist în linia întâi, când fiecare zi putea fi ultima, nici când mi-a trecut un glonţ la o palmă de inimă, lăsându-mă, la 23 de ani, cu o mână paralizată, nici când mi-au murit părinţii nu am fost aşa de revoltat pe viaţă ca atunci. Atât am fost în stare să spun: eu am semnat actul de naştere al teatrului, pe cel de deces semnaţi-l dumneavoastră!
„Teatrul de Păpuşi nu a fost vitregit de regimul trecut“
I.J.: În ciuda multor probleme şi neajunsuri din epoca trecută, vă consideraţi totuşi un om împlinit şi fericit că aţi trăit acei ani alături de un colectiv de excepţie…
H.D.: În TEATRU, munca în echipă este, după mine, cheia succesului. Cred că una dintre calităţile unui conducător este să-şi aleagă colectivul. Recunosc, şi atunci funcţionau de multe ori presiuni politice, criterii de „origini sănătoase“. Copiii activiştilor au bătut şi la porţile noastre, dar după un scurt stagiu de probă îi refuzam legal, ca necorespunzători. Echipa era și așa mică, nu ne puteam permite să avem „funcţionari dramatici“… Da, m-am bucurat să am alături un colectiv de excepţie. Am avut norocul să întâlnesc oameni speciali. O colegă ardeleancă mi-a mărturisit, după mulţi ani, că simpla noastră prezenţă, a Teatrului din Craiova, era un gir de calitate a unui festival. Toţi actorii făceau, în afara obligaţiilor profesionale, tot ce ştiau: ajutau la atelierele de croitorie, tâmplărie, zugrăveau, au făcut şi muncă de organizare pe când nu aveam angajat un organizator de spectacole şi maşiniştii ajutau la mânuirea păpuşilor. Iarna, noi, toţi flăcăii, dădeam zăpada de pe trotuarul din faţa teatrului. Niciodată nu am pretins bani în plus pentru asta. Eu nu am cerut să mi se plătească dramatizările. Nici actorii care scriau mici piese pentru „Pomul de iarnă“, apoi le şi regizau, nu primeau bani. Pictorul-scenograf Eustaţiu Gregorian nu a pretins plată pentru afişele pe care le făcea la fiecare spectacol, nici pentru expoziţiile de scenografie pe care le organiza cu prilejul turneelor sau la festivaluri, în ţară ori peste hotare. Împărţeam odată pe an mici prime, chiar simbolice, dar nu suma conta, ci recunoaşterea calităţii şi a devotamentului faţă de teatru. Am cultivat disciplina şi simţul răspunderii. Când profesia este o pasiune, nu te uiţi la ceas şi timpul zboară fără să simţi povara trecerii lui. Teatrul de Păpuşi din Craiova nu a fost vitregit de regimul de tristă amintire. Mai erau minuni în lumea basmelor în care am trăit. După revoluţie însă… norii s-au cam adunat… şi totul a culminat atunci când localul teatrului a intrat în renovare! Un fel de a spune! Cât adevăr o fi în revendicarea imobilului ce a aparţinut cândva lui Barbu Drugă, nu ştiu. Încă mă doare faptul că Primăria Craiova nu a fost în stare să răscumpere Casa de Poveşti a copiilor craioveni. Teatrul a rămas pe drumuri câţiva ani. De curând, însă, i s-a întors norocul: are o casă nouă dată de primărie, un local extraordinar. Mi-am dorit să renască din cenuşă, ca pasărea Phoenix şi mi s-a împlinit dorinţa.
„Mă sprijin în baston şi în dragostea celor din jur“
I.J.: Când v-aţi simţit cel mai bine în toată existenţa dumneavoastră?
H.D.: Cam grea întrebarea! Trebuie să împart existenţa mea în două planuri. În carieră, nu puţine au fost momentele în care nu m-am simţit bine, când mă „zbăteam ca peştele pe uscat“. Dar timpul le-a şters şi, în cumpănă, cred că teatrul mi-a adus multe bucurii. Am câteva spectacole de care sunt mândru. „Dl. Goe“ şi toate schiţele lui Caragiale, la ale căror scenarii am lucrat cu pasiune, primul spectacol pentru adulţi, pe care l-am lucrat alături de marele regizor Vlad Mugur, „Evantaiul“, de Goldoni sau „Ridendo“, de Ion D. Sîrbu. Cel mai interesant experiment la acea dată. În timpul în care scriitorul Ion D. Sîrbu a condus şi la noi secretariatul literar, m-am simţit foarte bine (ca să răspund din nou la întrebare). Aveam alături un om de mare cultură, „ultimul enciclopedist în viaţă“, cum îi plăcea să spună. În „Ridendo“, spectacol compus din patru scenete, fără a apela la cuvântul rostit, prin plastică şi mişcare, se dădea expresie unor adevăruri veşnice şi universale în legătură cu procesul educaţiei, cu actul de creaţie, cu inspiraţia şi talentul. Din iniţiativa lui Ion D. Sîrbu, fostul cadru universitar mazilit, în dorul menirii lui de dascăl cu har, a ţinut, în cadrul teatrului, cursuri la un înalt nivel teoretic despre psihologia copilului, de istoria teatrului, de estetică, de filosofie, clasă fiindu-i cei nouă actori. Eram „la zi“ cu informaţia despre literatura de specialitate. Dacă la Teatrul Naţional am urmat „liceul“, şcolindu-ne în ale teatrului, cu I.D. Sîrbu ne-am încheiat studiile „universitare“… Nu pot uita alt spectacol, „Cuconiţele mele dragi“, scenariul făcut de Valentin Silvestru după schiţe ale lui Caragiale. Un salt uriaş de la clasicul teatru de păpuşi la cel de animaţie… Pe bătrâni să nu-i pui să povestească… După cum vezi, nu se mai opresc! Ani de-a rândul mi-am dorit să montez o baladă, dar această veche şi statornică preocupare nu a putut prinde viaţă decât după nenumărate tatonări, după o îndelungată perioadă de gestaţie artistică. Între valoarea poetică a imaginilor create de geniul popular şi puterea de expresivitate scenică a teatrului de păpuşi trebuia găsite cele mai apropiate, cele mai sensibile corespondenţe. Comuniunea totală între concepţia regizorală şi viziunea plastică a spectacolului, dintre mine şi scenografia lui Eustaţiu Gregorian, a făcut să vibreze întreaga capacitate de creaţie a echipei. „Ion Talion“, de Nela Stroescu, consider că este cea mai valoroasă realizare a carierei mele de regizor. Toate câte v-am mărturisit le-am trăit în mileniul trecut, dar parcă a fost ieri! La venerabila vârstă de 94 de ani şi 65 de ani de căsnicie, cred că eu şi Didina suntem cei mai bătrâni păpuşari din ţară, poate şi din lume! Avantajele și dezavantajele longevității sunt că… mai întâlnim prin oraș oameni care ne mai cunosc. Ne bucurăm că personalități artistice de talia lui Emil Boroghină, Mircea Cornișteanu sau Tudor Gheorghe ne trec și acum pragul, cu bucurie.
I.J .: După pensionare, v-aţi dăruit altor pasiuni, tot artistice, pictura, sculptura. Aţi lucrat în Elveţia, unde înţeleg că aveţi expuse multe lucrări, apoi acasă, în Craiova. De ce nu le-aţi prezentat într-o expoziţie?
H.D.: Şocul pensionării te paşte atunci când nu te pregăteşti din timp. O citez pe nevastă-mea, care spune că norocul a fugit după ea cu limba scoasă! Aşa o fi… Am avut şi eu noroc. În luna martie, am primit, de ziua mea, un cadou fabulos de la cei mai buni prieteni, o invitaţie pentru două luni în Elveţia. Ne-am petrecut împreună cu ei, ani de-a rândul, vacanţele pe litoralul nostru, la 2 Mai. Ei m-au rugat să le sculptez un Sfânt Gheorghe pentru capela de la marginea unei păduri, unde-şi aveau casa de vacanţă. De când eram mic, am descoperit că îmi place să modelez, să desenez. Prima recunoaştere oficială a talentului meu la desen am avut-o în clasa a IV-a primară, la Şcoala „Poenărecu“ din Bucureşti, când am primit premiul I pe ţară la concursul „Tinerimea Română“. Când am început munca în teatru, am fost şi pictor scenograf, apoi m-am dedicat doar regiei, dar din când în când mai reveneam la prima pasiune. În Elveţia, am început să sculptez. Acolo aveam „atelierul“ sub un nuc bătrân, nu ca bunicul meu matern, Giorgio Vasilescu, care a fost printre primii sculptori din Oltenia şi care avea atelierul la Veneţia! Am moştenit gena, dar nu am valorificat-o prin strădanie. Prietenii prietenilor noştri din Elveţia mă rugau să le fac câte o amintire. Le dăruiam câte o lucrare, din recunoştinţă şi admiraţie pentru această ţară de oameni minunaţi. Sunt un amator care supravieţuieşte cu greu propriilor sale rigori. Nu am deschis nici o expoziţie în Elveţia. Lucrările sunt expuse în curţile şi casele prietenilor. Am dăruit şi dăruiesc tot ceea ce lucrez. În Craiova, am atelierul în dormitor, nu mai pot sculpta nici în lemn… nici în albastru… Tot ce am făcut în viaţă am făcut din pasiune. Acum mai îmi tremură mâna, mai mă lasă ochii, auzul, mă sprijin în baston şi în dragostea celor din jur. Desenez şi visez.
Cine este Horia Davidescu
Născut pe 22 martie 1921 în Craiova. Absolvent al Colegiului Naţional „Fraţii Buzeşti“, după care a urmat Şcoala de Ofiţeri Activi de Infanterie Bucureşti, promoţia 1944. A participat la cel de-al Doilea Război Mondial, fiind rănit aproape de Budapesta. La terminarea războilui este îndepărtat din armată şi, având stigmatul de fost ofiţer, este obligat să se retragă, după doi ani de studii, de la Facultatea de Drept din Cluj. Ulterior, din același motiv, a fost dat afară şi de la Conservatorul de Artă „Cornetti“ din Craiova, secţia pictură, tot după doi ani. Horia Davidescu a fost director și regizor artistic la Teatrul de Păpuşi Craiova în perioada 1950-1984, instituție înfiinţată în mai 1949, inițial ca secţie a Teatrului Naţional din Craiova. Horia Davidescu a semnat regia la peste 150 de spectacole, iar scenografia pentru alte 18, puse în scenă atât în ţară, cât şi în străinătate. Printre numeroasele premii și distincții menționăm: Premiul I pentru regie şi întreaga activitate artistică în 1983 şi Premiul Special UNITER în anul 2005. Este membru de onoare al Uniunii Internaţionale a Marionetiştilor din anul 1988. Cetăţean de onoare al municipiului Craiova în anul 2004. Este căsătorit de 65 de ani cu Alexandra Davidescu, actor, scenarist, regizor, autor a două volume despre istoria teatrului de păpuși din Craiova, alături de care a înființat un teatru pentru copii la Tripoli, Libia.
