Sunt oameni de care ne amintim cu drag toată viaţă, ale căror sfaturi sau învăţături ne-au rămas întipărite în minte. Sunt cei care ne-au călăuzit paşii, învăţători sau profesori alături de care am descoperit pasiunea pentru o anumită disciplină, sunt „domnul Trandafir“ al vieţii noastre, dascăli adevăraţi, mânaţi de vocaţie mai presus de orice şi de respect pentru elevii lor. Sunt oamenii care ne-au marcat existenţa. Gazeta de Sud lansează astăzi o campanie dedicată acestor dascăli, oameni cu o reputaţie deosebită, despre care vorbesc cu respect atât elevii, cât şi colegii lor. Un astfel de profesor este Vasile Roşu, profesor de fizică la Colegiul Naţional „Fraţii Buzeşti“ din Craiova. Este omul care a oferit elevilor şansa să experimenteze, i-a încurajat să-şi urmeze visul. Chiar şi după trei decenii de activitate îşi aminteşte cu drag numele elevilor de excepţie, iar foştii elevi îl numesc şi astăzi „domnul diriginte“ şi nu uită să îl viziteze de sărbători.
A acceptat emoţionat să ne vorbească despre realizările şi dezamăgirile acestei meserii nobile, despre ce înseamnă disciplina pe care o predă: fizica. A venit cu o carte în mână, ţinând să ne arate, în mod special, câteva rânduri. Era o carte despre profesoara Monica Albu Potcoavă, cea care i-a predat limba şi literatura română în urmă cu peste 45 de ani. Ne-a mărturisit că în primăvara lui 2014 i s-a oferit şansa de a scrie câteva gânduri despre fostul său dascăl: „De puţine ori în perioada când i-am fost elev i-am oferit satisfacţii. Şi asta, pentru că aveam colegi mai buni în arta vorbitului, a scrisului şi cu mai mare plăcere de a citi. Eu eram un rebel, mai spontan şi cât se poate de inconsecvent… Dacă atunci ştiam ce înseamnă să fii profesor, poate eram mai politicos… După câţiva ani, am reîntâlnit-o. Eram profesor la Liceul Militar, dumneaei rămăsese la Energetic. Evoca anii frumoşi pe care i-am petrecut împreună. Făcea comparaţie cu acel prezent. Alţi elevi, de altă calitate, altă atmosferă în cancelarie. Era supărată că nu i se aprecia munca, avea convingerea că este şicanată. Şi-a amintit şi de tatăl Domniei Sale, dascălul Albu, care i-a spus că, dacă într-o clasă ai doi ochi care te privesc cu atenţie şi interes, trebuie să faci totul pentru ei. I-am urmat şi îi urmez sfatul… Pe faţada unui liceu scria o maximă în latină care tradusă suna aşa: «Repetiţia este mama învăţăturii». Pe faţada colegiului unde muncesc de peste două decenii scrie: «Aici se învaţă carte». Vreau să cred că sunt unul dintre cei care fac ca în această instituţie să se înveţe carte… încă…“.
Amintirea primilor ani în învăţământ
Pe tot parcursul interviului, profesorul Vasile Roşu a avut ochii plini de lacrimi. Ne-a povestit amintiri emoţionante, ne-a vorbit despre cum se învăţa carte în urmă cu trei decenii, şi-a deschis sufletul, a vorbit despre mama sa, despre familia sa, despre copiii săi, dar şi despre elevii cărora le-a călăuzit paşii. Profesorul Roşu este de loc din comuna doljeană Bârca. A avut şansa să plece ca dascăl în alte oraşe din ţară, însă nu a făcut acest lucru. Motivul: mama sa. „Mama mi-a spus: nu-ţi cer să vii la Bârca, dar nici nu vreau să pleci mai departe de Craiova. Şi trebuie să recunosc că în viaţă mi-a fost frică de doi oameni: de mama, să nu fac greşeli etice, să nu dau cinstea pe ruşine, şi de profesorul meu universitar Uliu, de teamă să nu fac greşeli ştiinţifice. Mama nu mai este, domnul profesor este şi trebuie să mărturisesc că şi acum îmi este teamă când sunt în vecinătatea lui“, a spus profesorul craiovean.
A absolvit Liceul Energetic din Craiova, apoi, în perioada 1974-1978, a urmat Facultatea de Fizică la Universitatea din Craiova. A fost repartizat la Caracal, la actualul Colegiu „Ioniţă Asan“, după care a fost transferat în Dolj, la şcolile din Cernele şi Şimnic, pe catedră de fizică. În perioada 1980-1981 a ajuns la Liceul Militar „Tudor Vladimirescu“ din Craiova, iar din 1991 este profesor la Colegiul Naţional „Fraţii Buzeşti“. „Am ales fizica din dorinţa şi ambiţia de a demonstra profesorilor mei că pot să ajung să ştiu mai mult decât ei… Au fost ani frumoşi, dar grei în acelaşi timp, iar eu în acest moment trebuie să fiu permanent conştient că pentru mine soarele aleargă iute spre apus… Din primii mei ani de dascăl păstrez în suflet pe de o parte, amintiri emoţionante, iar pe de altă parte, altele şocante… Îmi amintesc cum în primele mele ore la catedră unul dintre elevi mi-a spus tranşant: „Degeaba încercaţi să ne apropiaţi de fizică, au reuşit alţii înaintea dumneavoastră să ne îndepărteze“… În acele timpuri însă, copiii erau foarte disciplinaţi. Vreau să mărturisesc că făceam naveta zilnic, iar în primul an ca profesor nu am avut şansa să predau fizică. Mi se oferise posibilitatea să predau desen tehnic şi rezistenţa materialelor. Eram extrem de dezamăgit, simţeam că stau degeaba. Le spusesem elevilor că îi pot pregăti suplimentar la fizică pentru că oricum mă aflam în şcoală până după-amiaza târziu, când aveam tren. Mi-a spus atunci o colegă, profesoară de fizică, că vreau să-i suflu clienţii… Am simţit o dezamăgire, m-am lovit de o atmosferă apăsătoare, cu biserici și bisericuţe între profesori. Îmi amintesc că în perioada în care am fost dascăl la şcolile din Cernele şi Şimnic strângeam sticle şi borcane împreună cu elevii mei. Tot acolo, împreună cu copiii, am făcut curăţenie în grajd. Am avut şansa apoi să mă transfer și am avut de ales între «Buzeşti» și «Carol». Am ales colegiul în care predau şi astăzi, după 24 de ani, deşi ştiam că la «Buzeşti» era în acea vreme un cimitir de elefanţi… Ştiam că toţi inspectorii şcolari îşi transferaseră catedra aici. Îmi amintesc că am fost primit cu reticenţă, nu neapărat de colegii de catedră, ci de seniorii cancelariei. Parcă şi astăzi aud vorbele unuia dintre seniorii care predau în acele timpuri, care m-a întrebat ce caut pe scaunul lui. Se referea la unul din scaunele din cancelarie… În scurt timp însă au apărut şi primele satisfacţii, odată cu performanţele obţinute de elevii mei“, a povestit dascălul.
„Dacă dai ştiinţă nu ai cum să sărăceşti!“
Profesorul Vasile Roșu îşi aminteşte cu drag numele primilor elevi care au obţinut performanţe. Vorbeşte cu drag despre fiecare dintre ei, le-a urmărit ascensiunea profesională. „Traian Nicula îmi amintesc că a luat premiul II la faza pe ţară a olimpiadei de fizică şi locul II la Balcaniadă, Răzvan Nechifor a intrat primul la Academia Militară, este conferenţiar şi mi-a mărturisit că face pregătire cu învăţăceii săi după problemele pe care le lucram noi la clasă, Simona Dăbuleanu este profesor în Scoţia, apoi vreau să amintesc nume precum Cătălin Ciobîrcă, Mihai Băileşteanu – rockerul care are o carieră de succes în America şi care la 1 decembrie a înregistrat o versiune la chitară a imnului României. Este elevul meu cu plete care s-a calificat la patru naţionale, care m-a trădat într-un fel dându-şi doctoratul în matematică, dar cu o temă de fizică, iar lista copiilor de excepţie care astăzi sunt oameni importanţi poate continua cu zeci de nume. Vreau să-l menţionez însă pe Dan Octavian, dar şi pe Andrei Vrăjitoarea, care a studiat ingineria electronică la prestigioasa University College London, iar eu am primit scrisoare de mulţumire de la profesorii de acolo pentru că le-am recomandat un astfel de tânăr. Fiecare dintre aceşti foşti elevi a reuşit prin multă muncă să se evidenţieze în locuri îndepărtate din lume. Elevii mei mi-au adus satisfacţii aparte, realizările şi amintirile sunt lingourile mele de aur. Ştiţi, mai cred un lucru: dacă dai ştiinţă nu ai cum să sărăceşti! Este o satisfacţie aparte dacă după 20 de ani sau 30 de ani de când ai avut un elev la clasă, acesta îţi spune în continuare «domnule diriginte». Ce poate fi mai frumos şi mai emoţionant decât să-ţi bată la uşă, în prag de sărbători, pentru a te colinda, foşti elevi care sunt stabiliţi în diferite colţuri de lume?! Din păcate pentru noi sau poate din fericire pentru ei, vârfurile ne pleacă. Acolo, departe de casă, li se oferă o şansă, sunt scoşi în faţă, sunt puşi în valoare, recompensaţi“, a adăugat profesorul de fizică.
Nu oferă numai lecţii de fizică, ci şi lecţii de viaţă
Predă cu pasiune şi cu convingerea că informaţia transmisă de el este înţeleasă de elevi. Mărturiseşte că secretul său este că nu oferă „numai lecţii de fizică, ci şi lecţii de viaţă“. Frecvent face incursiuni în istorie, dar şi în literatură. „Şi le şi recit. Dacă sunt cuminţi, le recit trei sferturi din «Scrisoarea I», care durează zece minute, pentru că este partea de fizică cea mai profundă din poezia lui Eminescu. S-a tot discutat despre problema salarizării din învăţământ, despre faptul că dascălii nu sunt motivaţi, însă vreau să spun un singur lucru: această problemă a fost de când lumea. Pentru a face această meserie, trebuie să ai chemare. Să îl invocăm pe Eminescu pentru că versurile lui exprimă foarte bine situaţia noastră: „Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate / Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate / Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi / Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi“… Mă supăr de câte ori aud de scandaluri în învăţământ. Nu-mi place că s-a ajuns aici, nu suport aceste reclamaţii, refuz să aflu. Mă deranjează, însă sunt intransigent cu colegii mei pentru că nu ratăm nici o ocazie să ne facem de râs, să ne compromitem“, a spus profesorul.
„Sunt din ce în ce mai rari ochii care strălucesc la găsirea unei soluţii“
Profesorul Vasile Roșu este dezamăgit de ce se întâmplă în prezent cu învăţământul românesc. Consideră că introducerea examenului de admitere ar duce la o creştere semnificativă a învăţământului. „Numărul de locuri era limitat la facultăţi. Nu era nici o facultate unde să se intre fără probă de admitere. Examenele erau extrem de dure, creau adevărate tragedii în familii. Îmi amintesc că erau, de exemplu, 180 de locuri la Medicină şi doar 20 din candidaţi dădeau pentru prima dată, alţii erau la a doua, a treia, chiar şi la a patra încercare. Patru ani din viaţa unui tânăr… Subiectele de la fizică erau extrem de dure, era disciplina care îi tria pe candidaţi. La celelalte discipline se verifica la virgulă, după manual. Acum te doare sufletul când vezi absolvenți de facultate care nu reuşesc să rezolve subiecte măcar de nivelul unor probe uşoare de olimpiadă. Timp de trei ani, pe timpul când era Diana Buşoi inspector general la ISJ Dolj, am fost nominalizat să propun subiecte pentru titularizarea profesorilor. În cei trei ani nu am găsit niciodată un profesor care să rezolve toate subiectele… Sunt cazuri când la «Buzeşti» nu vin suplinitori de teamă că elevii sunt mai pregătiţi decât ei. Colega mea, inspector de fizică, îşi exprima o temere la etapa judeţeană a olimpiadei. Îmi spunea că îi e teamă că până iese la pensie nu o să mai aibă cu cine să corecteze. Asta este una dintre dezamăgirile mele. Din păcate, sunt din ce în ce mai puţini copii dispuşi la efort pentru a înţelege, sunt din ce în ce mai rari ochii care strălucesc la găsirea unei soluţii. Nu se mai învaţă aşa cum se făcea, cel puţin în domeniul meu. Şi nu cred că e doar vina familiei, consider că şi-a pierdut din semnificaţie zicala «ai carte, ai parte», s-a ajuns în stadiul în care ştiinţa de carte oferă oarece şanse pentru un anumit statut, însă nu oferă garanţii… Nu sunt nostalgic, însă înainte absolventul de facultate avea alt statut. Apoi, o parte din vină este a celor din sistemul de învăţământ superior din ţară care au înmulţit numărul locurilor în facultăţi, în timp ce interesul pentru învăţământ a scăzut. Citeam săptămânile trecute un articol de presă în care se povestea despre un profesor care îşi normase 17 norme. Asta spune tot…“, a adăugat Vasile Roşu.
Profesorul craiovean are doi fii, ambii absolvenţi ai CN „Fraţii Buzeşti“ şi ai Facultăţii de Automatică, aceştia fiind stabiliţi în Germania. Ca şi în cazul foştilor săi elevi plecaţi departe de casă, şi în cazul copiilor lui şansele de a se întoarce în ţară sunt minime… Profesorul Vasile Roșu ne-a mărturisit că simte că nu are argumente prin care să-i determine să se întoarcă: „Mai în glumă, mai în serios, fiul meu cel mare îmi spunea la un moment dat că el câştigă net în euro cât primesc eu în lei, deşi eu am toate gradele didactice şi 37 de ani vechime. Cel mai mult mă bucur când îmi văd copiii că trăiesc liniştiţi, nu sunt stresaţi de problemele de serviciu. Îi sfătuiesc însă pe toţi ca şi pe copiii mei să nu uite niciodată de unde au plecat şi că intenţia noastră a fost una bună, aceea de a-i creşte bine. Consider că ne-am străduit până la limita capacităţilor intelectuale“, a concluzionat profesorul Roşu.
