Fundaţia Gazeta de Sud şi Ford România sunt şi în acest an, în prag de sărbători, alături de oameni. Au oferit un strop de bucurie oamenilor din două sate izolate din Dolj, Bucicani (comuna Predeşti) şi Uscăci (la câţiva kilometri de Filiaşi), dar şi altor familii defavorizate, aflate în nevoie, atât din Craiova, cât şi din judeţ. Ce poate fi mai trist decât să vezi bătrâni în prag, plângând de dorul copiilor, condamnaţi la izolare, oameni la care nu mai ajunge de mult nimeni. Iar cei care se încumetă să le calce pragul au nevoie de multă voinţă pentru că drumul către aceste gospodării este un adevărat calvar. Sunt oameni care au uitat să zâmbească, au uitat să se bucure, au uitat ce înseamnă să primeşti un dar de sărbători. Nu au mai ajuns de mulţi ani să ia Lumina Sfântă în noaptea de Paşte sau să-şi tămâieze părinţii, aşa cum este creştineşte. Trăiesc departe de civilizaţie într-o lume a lor, numai de ei înţeleasă…
Gazeta de Sud a prezentat în ultimii ani povestea acestor oameni. Din păcate, în toată această perioadă, nu s-a schimbat nimic. Drumurile au rămas la fel, impracticabile. Fie că este iarnă, primăvară sau vară, ca să ajungi la casele acestor oameni este mai mult decât o aventură. O aventură la care puţini se încumetă. Cei care de-a lungul anilor au reuşit să plece de aici nu s-au mai uitat înapoi…
O minune pentru oamenii din Bucicani
Am plecat împreună cu reprezentanţii Fundaţiei Gazeta de Sud, ai Ford România şi a voluntarilor acestei companii să aducem o bucurie pe feţele oamenilor care au uitat să zâmbească.
Prima destinaţie: comuna Predeşti, satul Bucicani. Este cătunul unde ultimul copil născut a fost pe 15 ianuarie 1956, iar astăzi mai trăiesc aici doar cinci oameni… Cel mai tânăr locuitor are 59 de ani, iar cel mai vârstnic – 89. Sunt câţiva kilometri de parcurs de la strada principală până la Bucicani, însă, din cauza drumului extrem de greu, îl străbaţi în aproximativ două ore de mers pe jos. Cel mai sigur mod de a ajunge până la sătenii acestui loc este să mergi la pas, pe câmp, sau cu maşini speciale de teren. Este imposibil să ajungi în Bucicani fără să ai alături un om al locului care să-ţi arate drumul. Singura soluţie de a ajunge la oamenii acestui sătuc este să mergi pe teren arabil. Şi nu e deloc uşor. Pe tot parcursul drumului spre Bucicani nu am întâlnit ţipenie de om. Este practic greu să-ţi imaginezi că undeva departe, pe acest câmp ce se întinde cât vezi cu ochii, trăiesc câţiva oameni.
În sat, nu a existat niciodată un magazin, iar cea mai apropiată biserică este la Pleşoi, în comuna învecinată, la câţiva kilometri distanţă. Au învăţat să se gospodărească, strâng tot ce au nevoie încă din toamnă, trăiesc doar cu ce au prin bătătură. Sunt săraci, însă sunt oameni mândri care nu ar recunoaşte că rabdă de foame, că tremură de frig, că, poate, sunt zile în care nu au nici măcar pâine pe masă. Nici nu este nevoie însă să rostească acest lucru. Cea mai mare fericire a acestor oameni este că cineva s-a gândit la ei, că a străbătut acest drum de coşmar.
La Constantin Brătilă, ultima persoană străină ce i-a trecut pragul a fost tot o echipă a Gazetei de Sud. A trecut un an şi două luni de atunci… „E foarte greu. În urmă cu câteva săptămâni mi-am pierdut mama. M-am întors acasă, în satul natal, în urmă cu un an să o îngrijesc… Am rămas să îi fac pomenile aşa cum este creştineşte, însă cred că voi pleca la Craiova, acolo unde mă aşteaptă copiii şi soţia. Am avut noroc că a fost vreme bună când a decedat, pentru că altfel nici nu ştiu cum o duceam la cimitir. E greu de ajuns aici. E chiar o glumă că aici nici măcar duşmanii nu ne pot găsi… Vin sărbătorile, însă pentru noi, oamenii care locuim în aceste locuri, şi-au pierdut din semnificaţie. Nu mă pregătesc cu nimic, este o zi ca oricare alta… Sunt impresionat însă de faptul că dumneavoastră aţi venit să îmi oferiţi ceva în dar… Nimeni nu a mai făcut acest lucru niciodată, nimeni nu mi-a întins o mână atunci când am avut nevoie“, a spus Constantin Brătilă.
„Greu, uşor, fiecare îşi duce crucea…“
Şi pentru Ion Vasile viaţa în cătunul Bucicani este grea. În ciuda acestui lucru, nu ar pleca niciodată de aici. Nici prin gând nu îi trece să se mute în altă parte. „Aici e casa mea… Unde să mă duc? Greu, uşor, fiecare îşi duce crucea… Sper însă să nu plouă, ca măcar de Paşte să pot să ajung şi eu la biserică. Pe timp de iarnă ţi-e şi teamă, că te mănâncă câinii pe câmp… Sper însă să ajung să iau Paşte, să mă spovedesc că de acum încolo nu mai întinerim… Cel mai greu mă roade gândul ce o să fac atunci când voi cădea la pat pentru că aici nici măcar salvarea nu ajunge. Când plouă este cumplit. Mare păcat pentru că nimeni nu se mai gândeşte la omul de rând… Cred însă în minuni, sunt un credincios şi se vede că Dumnezeu nu-i lasă la greu pe cei care mai au o speranţă… Faptul că toţi aceşti oameni (de la Ford România şi Fundaţia Gazeta de Sud – n.r.) au ajuns azi (miercuri – n.r.) aici este un semn că Dumnezeu coordonează totul“, a spus bărbatul.
„Dacă ar fi avut puţină bunăvoinţă, aleşii noştri ar fi putut să pună măcar piatră pe acest drum“
Cei cinci oameni care trăiesc astăzi în Bucicani au primit în dar plasele cu alimente. Nu au fost uitaţi însă nici cei nevoiaşi din comuna Predeşti, peste 20 de familii sărace au primit vizita noastră. Am plecat apoi spre Filiaşi, spre satul Uscăci. Ultima dată când am fost în acest sat a fost în decembrie 2014 și am scris articolul „Drumul iadului de lângă orașul Filiași“. La fel ca şi la Bucicani, nu s-a schimbat nimic în ce priveşte condiţiile de acces sau de trai ale acestor oameni. Doar că au mai pierit din ei, de bătrâneţe, de supărare. Sunt mame care şi-au lăsat copiii în urmă şi au plecat în lume. Au trecut ani de când nu s-au mai întors, iar din cele povestite de rude nici nu mai au de gând să revină. Nici măcar pentru copii. Au dat de o viaţă mai bună.
Este greu de crezut că o localitate precum Uscăci este la doar câţiva kilometri de Filiaşi şi la aproximativ 40 de kilometri de Craiova. De cum ajungi în Uscăci, aerul devine greu de respirat, apa bălteşte şi oamenii sunt rupţi de civilizaţie. Casele sunt înconjurate de nămoale şi bălegar de animale… Cizmele de cauciuc sunt indispensabile pentru cele 60 de familii care îşi duc traiul aici. Până în Matcă se poate merge fără mari probleme, dar de acolo însă începe chinul. Cum sui coasta, nu se mai poate merge. Un picior îl bagi în nămol, altul îl scoți, iar mocirla trece de genunchi.
Domnica Ionescu mărturiseşte că este greu, este practic un chin să îţi duci traiul aici: „Aici au trăit părinţii noştri şi nu poţi lăsa totul în urmă şi să pleci. Bărbatu-meu a căzut de ieri în boală și nu am nici un medicament să-i dau. Unde să mă duc? Moare omul până când ajunge salvarea, iar de cele mai multe ori refuză să vină până aici pentru că sunt nevoiţi să străbată această distanţă pe jos, prin nămoale până la genunchi. Vai de sărbătorile noastre, ale celor care trăim aici în Uscăci! Dacă ar fi avut puţină bunăvoinţă, aleşii noştri ar fi putut să pună măcar piatră pe acest drum. L-au lăsat însă aşa. Din cauza infiltraţiilor şi a apei ce se scurge permanent, casele s-au distrus. De Paşte vrem însă să mergem măcar la biserică, însă dacă cumva plouă este imposibil. Există riscul să cădem“.
Elvira Mînătîrg are 76 de ani şi a locuit toată viaţa în Uscăci. „Ce să facem, mamă? Suntem doi oameni bătrâni. Bărbatu-meu zace în pat, iar doctorul de familie refuză să vină să-l vadă… Vin sărbătorile, însă noi nu ne rugăm decât pentru sănătate. Toată viața am stat în condițiile astea. Am trei copii. Fetele s-au măritat și au plecat. Doar băiatul stă cu mine în sat, dar este și el necăjit. În satul ăsta nimeni nu are loc de muncă… Avem vecini care au plecat şi nu s-au mai întors. Sunt femei care şi-au lăsat în urmă copiii şi au plecat să muncească în străinătate. E greu, mamă…“, a povestit bătrâna.
Ford România: „Un zâmbet pentru familiile izolate și defavorizate“
„Şi acum în prag de Sărbători Pascale am decis să fim alături de oameni. Suntem permanent impresionați de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Ford este mai mult decât un investitor în Craiova, este una dintre cele mai mari companii care a venit în România și care investește în toată zona. Noi de anul trecut am început să avem astfel de acțiuni. Am demarat anul trecut partea aceasta de acțiuni sociale printr-o campanie pe care am inaugurat-o de Ziua Internațională a Copilului, apoi am început să ne implicăm din ce în ce mai mult în viața comunității din care facem parte. Ne-am dorit să aducem un zâmbet pentru familiile izolate și defavorizate de pe raza județului Dolj. Este dureros să vezi că suntem atât de aproape de Craiova, de electricitate, de internet, de asfalt de orice alte lucruri care au legătură cu lumea noastră… Este impresionant să-i vezi pe acești bătrâni izolați. Noi am reușit doar cu mașini de teren să ajungem aici. Altfel este imposibil. Profit de ocazia asta să invit pe absolut oricine și orice companie care vrea să facă ceva să se uite în imediata apropiere și cu siguranță vor găsi cazuri și oameni care au nevoie de ajutor. Acţiunea de miercuri a fost posibilă prin sprijinul Ford Motor Company Fund& Community Services, latura filantropică a companiei Ford, care în următorii trei ani va investi aproape jumătate de milion de dolari în programe comunitare la Craiova. Miercuri au participat peste zece voluntari din cadrul uzinei Ford din Craiova, cu ajutorul cărora am reuşit să ajutăm 85 de familii nevoiaşe din Dolj, cărora le-am oferit alimente de bază şi nu numai, pentru masa de Paşte“.
Ana-Maria Timiș, purtător de cuvânt Ford România
„Împreună am reușit să-i ajutăm pe acești oameni care au mare nevoie de noi“
„În prag de Sărbători, ne-am dorit să fim alături de oameni, aşa o facem de ani de zile. Este nevoie de noi și este nevoie să ne mobilizăm, în număr cât mai mare. Este suficient să ieșim din casă și o să găsim o mulțime de oameni care au nevoie de ajutor. Ne bucurăm de sprijinul partenerilor noștri de la Ford pentru că împreună am reușit să-i ajutăm pe acești oameni care au mare nevoie de noi. Este impresionant să vezi bătrâni sau copii care se bucură atunci când primesc un dar, este trist să vezi oameni trăind în condiţii greu de descris, oameni care în România anului 2015 trăiesc în sate izolate în care cu greu se poate ajunge“.
Cristina Oprea Nănău, director Fundaţia „Gazeta de Sud“
