Consilierii locali vor decide mâine acordarea titlurilor de Cetățean de onoare scriitoarei Ileana Vulpescu, actriței Natașa Raab și scriitorului Alexandru Mironov pentru „contribuția pe care aceștia au avut-o la promovarea valorilor culturale ale Băniei“. Gazeta de Sud a intervievat în urmă cu ceva vreme cele trei personalități, iar în această pagină reluăm câteva fragmente din cele trei dialoguri.
Actrița Natașa Raab: Sunt olteancă prin temperament
Ion Jianu: Cum s-a adaptat o ardeleancă de la Huedin la Craiova?
Natașa Raab: În anul 2003 am scos un CD, care se numea „Ardeleanca în Bănie“, cu cântece din folclorul ardelenesc. Au mai trecut de atunci nişte ani buni, poate că sunt o ardeleancă, dar cel mai sigur sunt olteancă prin temperament. Pentru mine, ACASĂ înseamnă de mai bine de 25 de ani CRAIOVA. Îi iubesc pe olteni pentru francheţea lor. Aşa că nu mai vorbim despre asta… Zisăi ce avui de spus!!! Am fost adoptată cu atâta iubire – iată şi alt răspuns la întrebarea de ce m-am întors de la Bucureşti la Craiova. Încerc să-i învăţ pe cei mai tineri, chiar şi pe cei la vârsta cu „mai multe amintiri“, să nu sufere de sindromul provincialului. Oriunde poţi să-ţi faci meseria şi să fii om între oameni. Chiar dacă se dă ora exactă la Bucureşti, se mai întâmplă şi invers în multe alte momente, dar asta e altă poveste.
I.J.: Ați ajuns la vârsta cu mai multe amintiri: care este cea mai frumoasă amintire – și de ce – din cariera dumneavoastră de artistă de teatru, televiziune și film?
N.R.: Sigur, am multe, multe amintiri. Și e greu să faci o alegere. Am să rememorez pentru cititorii mei fideli din Gazeta de Sud doar două. O amintire din teatru: când am intrat prima dată pe scenă la Naţionalul din Craiova în spectacolul „Unchiul Vanea“, după ce publicul îmi vedea silueta plimbându-se prin superbul decor al Ștefaniei Cenean, am auzit din sală un AH!!!… Eram tânără, frumoasă, într-o minunată rochie roz și cu o pălărie cehoviană… (În „Unchiul Vanea“, în regia lui Mircea Cornișteanu, spectacol care a avut premiera în februarie 1989, Natașa Raab a interpretat-o pe Elena Andreevna, rol pentru care a primit premiul UNITER 1990 pentru debut – n.r.).
A doua amintire, de dată mai recentă, în urmă cu câțiva ani: în București, am fost oprită de câțiva liceeni care, după ce m-au felicitat pentru rolurile mele din filme și seriale TV, mi-au spus așa: „În fiecare familie e nevoie de o Hermină!“. Era o aluzie la personajul interpretat de mine în serialul mult îndrăgit, „Inimă de țigan“.
Scriitoarea Ileana Vulpescu: Centrul Băniei – chiar frumos
Ion Jianu: Sunteţi originară din Bratovoeşti (Ileana Vulpescu s-a născut pe 21 mai 1932 în Bratovoești, Dolj – n.r.). „Toată viaţa am să mă consider din Bratovoeşti şi din Craiova“, mi-aţi declarat în urmă cu mulţi ani. Vă menţineţi această afirmaţie? Aţi fost recent în Oltenia? Cum aţi regăsit locurile natale?
Ileana Vulpescu: Mă consider şi astăzi provincială, deşi locuiesc din 1958 în Bucureşti. Rămân tot din Bratovoeşti şi din Craiova. N-am mai fost în Oltenia din 1990. Toate locurile pe care le-am văzut mi s-au părut schimbate în bine. Centrul Băniei – chiar frumos.
I.J.: Ce mai face… „Arta conversaţiei“? Vi se mai joacă undeva piesa de teatru după acest roman?
I.V.: „Arta conversaţiei“ a avut câteva ediţii; se mai găseşte şi acum pe piaţă. Piesa după această carte nu se mai joacă din 1990, când s-au scos din repertoriul teatrelor multe piese, considerate contaminate de comunism. N-am fost deloc surprinsă de această metodă de igienizare ideologică, de vreme ce au fost glasuri care au cerut dinamitarea Casei Poporului care, scăpată de mânia revoluţionară, a devenit Casa Parlamentului!
(Premiera teatrală de la Craiova a dramatizării după „Arta conversației“ a avut loc pe 26 octombrie 1984, în regia lui Remus Mărgineanu, scenografia Vasile Buz, în prezența Ilenei Vulpescu, însoţită de regretatul ei soţ, Romulus Vulpescu – n.r.).
I.J.: Cât aparţine un roman „realului“, faptului de viaţă trăit, şi cât imaginarului? Dar în „Arta conversaţiei“ cum stau lucrurile?
I.V.: Adevărata „realitate“ a artei este ficţiunea. Un anumit fel de viaţă îl duce, desigur, pe scriitor la un anumit fel de literatură, în care este foarte greu să stabileşti cât la sută este rezultat al realităţii şi cât al interpretării ei. Dozajul lor depinde, cred eu, în primul rând, de structura scriitorului, de capacitatea lui de a transforma realitatea în metaforă. Cu cât această capacitate este mai mare, cu atât elementul real din viaţa de toate zilele a scriitorului va transpărea mai puţin în operă. Un adevărat roman este un amestec de realitate şi de ignorare a ei. Un personaj devine „real“ în literatură – presupunând că a avut un model în viaţa reală – doar după ce scriitorul, descompunându-l, anihilându-l, l-a recreat în retortele minţii şi la flacăra imaginaţiei. Oricât de extraordinară ar fi „realitatea“ unui scriitor, numai mintea lui o poate transforma în artă. În „Arta conversaţiei“, „adevărat“ – în sensul realităţii stricte, a realităţii naratorului – este doar fundalul istoric, sensul relaţiilor sociale şi politice care l-au determinat.
Scriitorul Alexandru Mironov: Craiova este un oraş curat, profund cultural, elegant
Ion Jianu: Născut în Republica Moldova, la Vertujeni (Soroca), Craiova a devenit pentru dumneavoastră adevărata casă. Aici aţi făcut spadă, aţi profesat şi la ţară (în satul Beloţ), apoi aţi zburat în Africa, America de Sud, Asia, Europa, Orientul Apropiat ş.a.m.d. Şi aşa v-a ieşit o carte extraordinară, „Enigmatic, Pământul“ (prima ediţie în 1977), un best-seller care v-a schimbat viaţa. În ce sens?
Alexandru Mironov: N-aş fi plecat niciodată din Craiova dacă aici aş fi putut să fac tot ceea ce îmi doream să fac. E drept, realizam emisiuni de ştiinţă la radio împreună cu Mihai Nicola, dar nu aveam televiziune; scriam articole în cotidianul local Înainte şi revista de cultură Ramuri, dar nu aveam revistă de ştiinţă. Şi cum la apariţia cărţii „Enigmatic, Pământul“ am avut imediat oferte de transfer la Bucureşti, mi-am luat inima în dinţi, m-am smuls din confortul şi fraternitatea oltenească şi am pornit pe un nou făgaş. Aveam în minte să inventez profesia de radio-tele-profesor, dar pentru asta am început cu scriitura: din septembrie 1979 până în februarie anul următor, revista Ştiinţă şi Tehnică a sărit de la 30.000 de exemplare la 130.000 şi asta a fost în primul rând meritul noului redactor-şef, inginerul Ion Eremia Albescu, şi al meu, scuzaţi-mi lipsa de modestie. Iar cartea despre care vorbiţi („Enigmatic, Pământul“ – n.r.) a avut, în timp, trei ediţii şi, probabil, peste un milion de cititori, ceea ce în Uniunea Scriitorilor m-a plasat pe o orbită aparte. Am şi avut imediat oferte de colaborare la radio şi la televiziune; de altfel, în 1982 m-am şi transferat la Radioteleviziunea Română. Am purtat Craiova în suflet în tot acest timp.
I.J.: Credeţi în Craiova ca şi capitală culturală europeană în 2021?
A.M.: Da, cu toată puterea. Craiova este un oraş curat (şi asta i-o datorăm fostului primar Antonie Solomon, dar şi celorlalţi primari post-Revoluţie), profund cultural, elegant şi nesnob – portretul-robot al olteanului de rasă fiind, după părerea mea, Tudor Gheorghe. În plus, eforturile în acest sens ale actualei primăriţe mi se par absolut remarcabile.
