Multă lume este conştientă de problemele transportului în comun din orașul Craiova. Acestea sunt strâns legate de vechimea autobuzelor, implicit de condiţiile pe care acestea le oferă. Ce-i drept, nu toate autovehiculele au aceste probleme, dar noi nu despre ele o să vorbim. Așa că mi-am luat inima în dinți și m-am aventurat într-unul dintre autobuzele cu probleme ale Regiei Autonome de Transport Craiova.
Am mers la Piaţa Mare, în centru, şi am ales autobuzul 2B, care circulă pe ruta Cernele – Teatru – Piața Centrală şi retur. Este un autovehicul vechi, ruginit, ale cărui uşile se deschid greu, cu un scârţâit puternic. Oamenii se înghesuie să se urce primii, sperând să prindă unul din puținele scaune din autobuz. Acesta rămâne în staţie cinci minute.
„Decât să întreţii o căzătură din asta, mai bine cumperi unul nou“
Nu durează mult până apar primele impedimente. „Autobuzele au scările înalte. Uită-te cum face moşul ăla, el vrea să ridice piciorul, da’ nu mai poate. Noi ne mai aruncăm, că suntem tineri, dar omul ăsta ce să facă, mai ales când e aglomeraţie şi mai şi aude din spate ‘hai, bă’?!. Trebuie să mai ţinem cont şi de oamenii care au un handicap. Băgaţi, domn’le, nişte autobuze ca lumea, că vă spun eu că între 13.00 și 14.00 mori în el. Nu mai vorbim de aer condiţionat, cu toate că am avea dreptul, la investiţiile care se fac. Decât să întreţii o căzătură din asta – uite, îi cade dracu’ platforma! -, mai bine cumperi unul nou“, turuie unul dintre călători, Dan.
Într-adevăr, urcarea în autobuz cere un anumit efort, scările fiind destul de înalte. După ce îmbulzeala se mai domoleşte şi scaunele au fost ocupate, îmi fac şi eu curaj să urc. Ajuns în autobuz, fac cunoştinţă cu mirosul de ceapă, transpiraţie, praf, toate amestecate într-o combinaţie „mortală“ pentru simţul olfactiv. Multă lume vine dimineaţa la piaţă cu gândul să evite aglomeraţia, dar cum această idee o au mulți, în final oamenii au parte exact de ceea ce vroiau să evite. Şoferul introduce cheia în contact și încearcă de două ori să pornească autobuzul, dar fără vreun rezultat. A treia oară reușește. Victorios, autobuzul pleacă scârţâind din toate încheieturile. Praful deja începe să intre prin găurile de lângă uşi sau din podea.
„Aer condiționat“ cu porția
Unii dintre călători flutură șervețele în dreptul capului, apoi le folosesc să-şi şteargă sudoarea care deja a început să le curgă şiroaie pe frunte. Alţii strâng din dinți şi încearcă să suporte. Momentan, singurele căi de aerisire ale autobuzului sunt cele două trape, însă doar una este deschisă şi e clar că nu face faţă. Cineva încearcă să o deschidă pe cea de-a doua, dar fără succes. Zgomotele persistă, iar aerul deja a devenit irespirabil. Puţinele jaluzele care au făcut față timpului nu mai sunt folosite de călători împotriva soarelui. Un strat masiv de praf s-a așternut, cu timpul, pe ele, iar soarele le-a decolorat. Doamna Malica subliniază şi ea atmosfera apăsătoare din autobuz şi ne spune că, deşi merge pe acest traseu de mulţi ani, „nu s-a schimbat absolut nimic“.
Întrebat cum poate fi îmbunătăţită situaţia din autobuze, răspunde și șoferul. „Sunt geamuri, dar oamenii vor să le deschidem noi, le e lene să le deschidă“. Simte nevoia să ne dea un exemplu, așa că iese din cabină şi ne arată cum se deschide un geam. Surprinzător sau nu, reuşeşte. Tot el adăugă că pe această rută nici nu merită să aduci autobuze noi. „Sunt nenorociţi aici, nu merită condiţii pentru că nu ştiu să se folosească de ele. Ăştia distrug tot. Chiar ieri (marți – n.r.) s-a urcat unul pe un scaun şi nu s-a lăsat până nu l-a rupt“. O afirmaţie întărită, de altfel, şi de pasageri. „Suntem răi, facem rele, le fărâmăm, asta e partea proastă“, ne spune Mădălina Pantelimon.
„Primăria, conducerea e de vină”
Mă mut la un alt scaun, ce-i drept cu greu. Îmi folosesc coatele ca să îmi fac loc prin mulţime și să ajung la Robert, care e supărat nevoie mare. „La şoferi, biletele costă 2,5 lei, în timp ce la casele de bilete sunt 2 lei“, lucru de care se pare că sunt nemulţumiţi mai mulţi pasageri, cu excepţia domnului Oprea. „E bine, e bine, e foarte bine. Cine merge cu autobuzul să-şi ia bilete dacă vrea mai ieftine. Dacă nu, acceptă şi asta“, spune bărbatul. Deja disting cu greu sunetele vocii sale de cele ale autobuzului şi încerc să grăbesc discuţia. De aceea, îl întreb dacă acest lucru e un compromis pentru comoditate. Ne răspunde că „da, se poate“.
La capăt de linie, la Cernele, îmi reaminesc că nu prea am văzut nici o tonetă pentru bilete. Și, atunci, de unde să iei bilete? Încerc să lămuresc această situaţie şi vorbesc iar cu șoferul: „Primăria, conducerea e de vină“. După zece minute de pauză, conductorul transpirat strigă adunarea şi autobuzul e pregătit pentru retur. Între timp, m-a invitat să fac o poză „relicvei“ care, în opinia sa, nu arată rău deloc.
De data asta, „minunăția“ porneşte la prima cheie, semn că odihna i-a priit. Acum, atmosfera este mult mai plăcută. Sunt oameni puţini, avem un geam şi o trapă deschisă. Păcat că, la 50 de metri după plecarea din Cernele, trecem printr-o zonă neasfaltată de circa 150 de metri și, la fiecare groapă prin care trece, autobuzul dă semne că ar vrea să rămână acolo. Doar piciorul ținut apăsat pe acceleraţie îl face să meargă mai departe, cu greu.
După prima staţie, călătorii încep să se adune, iar atmosfera devine din nou încărcată. Apar aceleași probleme: căldura insuportabilă, praful, aglomerația. În momentul în care vine timpul să cobor, îmi țin respirația din cauza mirosului. Ajuns, în sfârșit, afară,, încep să respir mai bine și simt că încă trăiesc. Totuși, sper să uit cât mai repede ultimele 50 de minute.
Ionuț Stanciu, student în anul I, la Facultatea de Litere, Specializarea Jurnalism
