Ilie Bartoș, „dascăl de țară, profesor de română, titular pe engleză“, este cel de numele căruia se leagă povestea grupului vocal folcloric „Brâulețul“ din comuna Celaru, județul Dolj.
Om cu dragoste de folclor, dedicat profesiei, om cu vorbă dulce, acesta este în câteva cuvinte dascălul de țară care în 1978 a pus bazele grupului „Brâulețul“. L-am întâlnit pe Ilie Bartoș, acasă, în comuna Celaru. A fost gazda noastră în muzeul numit simbolic „Vatra strămoșească“. Am aflat istorioara dascălului de limba română îndrăgostit de cântul popular autentic, cel care în 1973 primea premiul de popularitate la Festivalul Național „Maria Tănase“. Atunci, purtând pe umeri ipingeaua primită de la bunicul său, o mantie lungă și largă cu clini largi, din lână cu găitane colorate cu vopsea naturală, cu opinci din piele de porc, Ilie Bartoș „fura“ juriului o distincție importantă.
„Am participat la Festivalul «Maria Tănase» ca solist. Am reprezentat județul Olt, cel care m-a găzduit timp de șase ani până să ajung acasă, la Celaru. Am luat premiul de popularitate. Ca un oltean iute, m-am dus la final să iau un autograf de la Ioana Radu. Îmi amintesc că maestrul George Deriețeanu i-a zis: «Doamna Ioana, credeam că olteanul acesta o să ia ceva mai substanțial!». Ioana Radu i-a răspuns, lăsând să-i cadă ușor ochelarii pe nas: «Maestre, nu te supăra, dar un bărbat ca să bată 40 de fuste și să le ia premiu, e mare lucru! Și apoi ce dracu’ de oltean este și Bartoș ăsta?»“, povestește Ilie Bartoș.
Curiozitatea Ioanei Radu este astăzi și a noastră și, întrebând de unde își trage originea acest nume, ascultăm altă poveste, alt crâmpei dintr-o viață de om.
„Olteanul Bartoș are două rădăcini. Una în comuna Celaru, după mamă care era Mitroi Nicolea Maria, și o rădăcină la frații noștri de dincolo de Prut, de la Cetatea Albă, unde s-a născut tatăl meu. El a făcut la Vaslui școala normală și s-a stabilit în comuna Sângera din județul Lăpușna, comuna Sângera după care noi toți sângerăm și astăzi. A fost un hoț! De inimi. Când mama s-a dus în învățământ acolo a pus basarabeanul ochii pe ea și au făcut copii. Trei! Tata a murit în război, iar mama s-a retras la Celaru cu toți copilașii“.
Din nou pe Valea Celarului
Ilie Bartoș era de ani buni acasă, în Celaru, la catedra școlii din localitate când a primit postul de director al Căminului Cultural din localitate. Se întâmpla în 1976.
„Din ‘76 , vă dați seama? Îmi vine greu să număr anii! Am fost atunci entuziasmat. Am zis: «Domnule, vreau să văd un autocar în fața primăriei de la Celaru și să meargă cu el grupul Brâulețul la bulgari, la unguri». S-a spus atunci: «Bartoș a înnebunit!» Și atunci m-am ambiționat mai mult, în sensul bun al cuvântului. Mi-am zis: montaj literar-muzical se face la nivel de copii. Îi punem pe Ceaușescu și pe Leana în centru și cântăm o jumătate de oră și suntem aplaudați. Brigada artistică! Facem și brigada artistică pentru că sunt fapte negative la CAP-uri și trebuie să le taxăm, nu se poate să le lăsăm așa! Dar cât să țină și aceste brigăzi artistice? Bun! Atunci facem un cor. Corul are 60 de persoane. Vin să facă muzică chiar dacă știu sau nu, pentru că sunt obligați să participe la activități gen Cântarea României. Cântau sau nu bine, erau pe scenă. Atunci m-am gândit să selectez 10-15 voci cu care să abordez folclorul autentic din zonă. Și așa a apărut în 1978 grupul vocal folcloric bărbătesc «Brâulețul». De ce Brâulețul? Pentru că la noi la Celaru, după sârbă, cel mai jucat joc e brâulețul. Am lămurit câțiva dintre membri să vină. Au acceptat, au fost oameni serioși“, povestește Ilie Bartoș.
Ipingeaua lui Ionică Logofătu
Grupul folcloric „Brâulețul“ a încântat și cucerit publicul și specialiștii în scurt timp. Ținuta le era impecabilă: port popular, cu opinci în picioare, cu ipingeaua purtată cu mândrie pe umeri, căci Ilie Bartoș a fost primul solist care a adus această din urmă piesă de vestimentație în prim-plan. Dar să lăsăm povestitorul să ne mai spună altă istorioară.
„Eu spun că am fost primul solist în România care a purtat ipingea, ipingeaua lui Ionică Logofătu. Ionică Logofătu era porecla bunicului meu, care era băiatul unui fost logofăt de pe o moșie de la Fărcașu. E o poveste frumoasă și cu logofătul ăsta. Dacă sta foarte multă vreme la conacul boieresc era prieten și cu haiducii care haiduceau în zona respectivă și care se pare purtau ipingele, care, luate pe umeri de călăreți, protejau și calul. Într-o zi când a venit boierul să-și mai ia din merinde, să-și inspecteze moșia, logofătul l-a sfătuit să plece repede să nu cadă în mâinile haiducilor, pe care el îi băgase în beci să-i îmbete, pentru a-și salva stăpânul. A fugit boierul și i-a dat o pungă de galbeni, că l-a scăpat. A mai primit una și din partea haiducilor, că i-a ospătat așa cum se cuvine. Ca să se pricopsească, logofătul s-a dus pe malul Oltului să ascundă pungile cu galbeni într-o scorbură de salcie, să se întoarcă bogat la Pârşcov, căci așa se numea Celaru înainte. Numai că Oltul a venit mare și a luat salcia cu tot cu galbeni. S-a întors acasă tot sărac! Porecla i-a rămas de Logofătu, iar ipingeaua pare să fie de la el“, ne istorisește Ilie Bartoș.
„S-au speriat de noi și ne-au dat doar premiul doi!“
Astăzi ipingeaua purtată de Ilie Bartoș la prima sa filmare este la Muzeul „Vetrei strămoșești“, în amintirea vremurilor trecute, presărate cu cântece autentice și cu distincții și premii obținute de grupul „Brâulețul“, printre care și acel loc II de la „Cântarea României“. „Nu am avut cu cine concura, căci eram singurul grup vocal bărbătesc. S-au speriat de noi și ne-au dat doar premiul doi! Au urmat finala pe țară la Târgu Mureș, la Râmnicu Vâlcea și încet, încet s-a obișnuit lumea cu grupurile și așa au mai apărut și altele. Arhiva TVR-ului cred că ne ține minte ca fiind cei dintâi“, a mai completat Ilie Bartoș.
Dascălul de țară, cu dragoste nemărginită pentru vatra strămoșească, pentru cântul popular încearcă să insufle și celor tineri pasiunile sale, ca povestea grupului „Brâulețul“ să nu se termine niciodată.
