Cariera artistului emerit craiovean Manu Nedeianu (10 septembrie 1906 – 29 ianuarie 1983) ar putea fi subiectul unui documentar despre istoria Teatrului Național din Craiova, acolo unde marele și inegalabilul actor a jucat, fiind și director în perioada 1956-1962. Printre amintirile sale se numără și o petrecere cu Tudor Mușatescu în Craiova, după premiera piesei acestuia, „Visul unei nopţi de iarnă“.
Sub titlul „Cinci decenii sub luminile rampei – Amintiri“, cartea scrisă de Manu Nedeianu a apărut în 1977 la Editura Scrisul Românesc. Pe coperta a doua este un citat din academicianul Victor Eftimiu despre emblematicul actor al Naționalului: „Manu Nedeianu face parte dintre actorii excepționali care s-au perindat pe scena craioveană“. A făcut, pe scenă și în viață, un cuplu perfect cu actrița și soția sa, Madeleine Petropol-Nedeianu. Reproducem câteva dintre amintirile lui Manu Nedeianu din acest extraordinar volum (ce ar merita reeditat).
Apă cu sare în loc de vin
În piesa „Muşcata din fereastră“, de Victor Ion Popa (premiera: stagiunea 1942-1943), Manu Nedeianu interpreta rolul Lăutarului. Marele actor povestește: „Într-una din scene, după ce cântam din scripcă, eram cinstit de unul din meseni cu o cană de vin. În seara cu pricina, lucrurile urmau să se petreacă la fel. Numai că regizorul Ciuculescu, mucalit cum era, a pus în cană apă şi a aruncat un pumn zdravăn de sare cu zgronţuri mari („sare mare“, bună de pus la murături). Fără a bănui ce mi se pregătise, liniştit, duc cana la gură şi pentru a face impresie, ca unul care-mi joc rolul sincer, dau tot conţinutul pe gât dintr-o înghiţitură. Vă închipuiţi ce am simţit când am luat contact cu diabolica, cu infernala licoare, combinată de binevoitorii colegi! Gura mi se făcuse pungă şi simţeam că-mi ies ochii din cap. Dar actorul e actor, trebuie să se descurce în orice situaţie: ajutat de poziţia din scenă, cu spatele puţin spre public, mi-am corectat fulgerător grimasa pe care o făcusem la contactul cu apa sărată. Mimând că nu mi s-a întâmplat nimic deosebit, am înfruntat cu stoicism «spionajul» colegilor şi mi-am continuat jocul până la ieşirea din scenă. În culise, autorul farsei, toţi ceilalţi, alături de directorul Boţoiu (Ștefan Boțoiu, director al Naționalului între 1942-1944 – n.r.), care nu era străin de ceea ce se pusese la cale, aşteptau, ciorchine, reacţia mea. L-am somat «violent» pe regizorul Ciuculescu să-mi ofere daune: seara am tras câţiva litri buni de vin, cea mai potrivită companie la… sărătură. Am înghiţit stacanele din câte o înghiţitură, ca şi «purgativul», oferit cu atâta generozitate şi luat cu atâta… credinţă artistică“.
Crâșma „Oţet“
Scriind despre reuşita în rolul Manole din „Visul unei nopţi de iarnă“, Manu Nedeianu mărturisește: „Mi s-a făcut bucuria de a fi răsplătit cu un premiu de creaţie – primul din cariera mea. La premiul respectiv s-au adăugat felicitările pline de căldură ale autorului (Tudor Mușatescu – n.r.). «Nenea Tudorică» ţinuse să fie printre noi, bucurându-se enorm de succesul nostru şi al piesei. Masa şi dansul au avut loc – unde credeţi?! – la faimosul local «Oţet» din Dorobănţie. Pe un camuflaj cumplit, ne-am desfăşurat ca la marile serbări galante, împlinind unul din cele mai tulburătoare visuri de iarnă din cariera noastră“.
13 zile înzăpeziți în București,în iarna lui 1954
Conform mărturisirilor marelui actor craiovean, acesta a fost răsplătit, în 1954, cu o importantă distincție a acelor ani, Ordinul Muncii. Solemnitatea a avut loc într-un cadru festiv, la București, cu participarea dr. Petru Groza (fost prim-ministru al României; pe atunci, în 1954, acesta era președintele Consiliului de Stat – n.r.). Nedeianu a consemnat astfel momentul: „Înmânarea distincţiilor a făcut-o doctorul Petru Groza, marele democrat şi om de stat, oferind fiecăruia în parte nu numai ordinul sau medalia cu care a fost răsplătit, dar şi calde cuvinte de preţuire.
După terminarea părţii solemne a acestei festivităţi, ni s-a adresat cu umoru-i cunoscut: «Şi-acum, rupeţi rândurile!». Ca la un semn, s-a desfăşurat un glasvand şi a apărut masa de recepţie, unde am ciocnit un pahar de vin, în buna tradiţie actoricească, pentru înflorirea teatrului românesc. Între timp, la ieşire, am fost întâmpinaţi de nămeţii de zăpadă, care căzuseră din plin. Cu chiu cu vai am ajuns toţi, cum am putut, la hotelul «Ambasador», unde am rămas înzăpeziţi 13 zile, din cauza cumplitei ierni şi înzăpeziri din anul 1954…“.
Box și fotbal
În piesa „Caut urgent un Shakespeare“ (premiera: februarie 1956), Manu Nedeianu a „boxat“ pe scenă cu un profesionist al boxului, Petre Deca, (campion balcanic în 1961 – n.r.): „Am urcat şi pe ring. Şi nu o dată, ci de peste o sută de ori, l-am întâlnit pe fostul campion oltean Petre Deca, recoltând aplauze la scenă deschisă… Era, însă, vorba de o întâlnire în… piesa «Caut urgent un Shakespeare», în care întâmplările din actul al doilea mă aduceau pe ring, locul de desfăşurare a acţiunii. Campionul de pe atunci, Petre Deca, şi un alt boxer, ca figuranţi, îşi «disputau» o partidă… Eu printre ei…“.
Manu Nedeianu îndrăgea însă alt sport: „Dar totuși, pasiunea mea cea mare a rămas fotbalul, jocul cu balonul rotund, «calcio», la care am revenit ca «selecţioner unic» şi antrenor al echipei «Artistul» de la Teatrul Naţional şi… incorigibil «microbist» – suporter pe viaţă al echipei universitare (Știința-Universitatea – n.r.). Redau câteva fragmente dintr-o savuroasă cronică a uneia din confruntările tradiţionale ale echipei «Artistul» şi echipei «Profesorul» (Liceul «N. Bălcescu»), parodie fotbalistică arbitrată de nedespărţitul meu amic, profesorul Petrescu, supranumit «Maciste», una din figurile populare ale orașului nostru: „Meciul s-a jucat mult înainte de fluierul arbitrului. A fost o luptă dramatică, psihologică, o măcinare de nervi, cu ameninţări mânioase aruncate pe culoarele clădirii în folosinţă comună (deocamdată). Cred că de aici a pornit provocarea. Artiştii care au plătit chirie atât amar de vreme, simţind că se mută în casă nouă, au erupt ca un vulcan, provocând, de la egal la egal, proprietarul (Sala Teatrului Naţional se afla în clădirea Colegiului «N. Bălcescu», urmând ca, peste puţină vreme, colectivul teatrului să-şi desfăşoare activitatea în impunătorul local, care s-a construit în centrul oraşului). Preambulul acestui «meci» de pomină a avut o desfăşurare fastuoasă. Maşina de turneu a pornit din curtea teatrului, trăgând după ea un tun luat de la… recuzită; «Straifuri» cu litere de o şchioapă, lipite pe faţa caroseriei, anunţau «epocalul» eveniment: mare meci, mare… Un clopot de mână era agitat cu mult zgomot, aşa ca să se afle în tot oraşul despre întrecerea sportivă dintre artişti şi profesori. Din întâmplare, după pornirea maşinii înspre stadion, două motociclete cu miliţieni de la Circulaţie o luaseră înaintea ei…“.
Șobolan pe scenă la Turnu Severin
Scriind despre un spectacol la Turnu Severin cu piesa „Sfârșitul pământului“, de Victor Eftimiu, Manu Nedeianu redă o „scenă“ de pe… scena teatrului din orașul de la Dunăre: „Soţia mea interpreta pe Madam Zgribencea, iar subsemnatul, rolul lui Matache Funduleanu. Se întâmplă atunci o scenă unică, de mare haz. «Eroina» (soția, Madeleine Nedeianu – n.r.) relatează astfel cele petrecute, eu nefiind martor direct, deoarece intrasem la replică după ce «drama» se consumase: «Scena din piesă reprezenta o şedinţă de spiritism, în casa lui Matache Funduleanu, la care venisem ca invitată. Singură, în mijlocul odăii, având «masa vrăjită» alături, monologam în faţa publicului. Deodată simt rumoare în sală. Ochii spectatorilor se aţintesc spre rampă. Privirea colectivă, concentrată parcă într-un singur ochi, porneşte de la nivelul pardoselii şi se ridică încet şi persuasiv. Rumoarea creşte. Continui, imperturbabil, monologul. Rumoarea se transformă în râsete. Alarmată, mă uit spre sală, care era cuprinsă de un râs homeric. Când plec privirea spre ţinta urmărită de public, rămân înmărmurită. Un şobolan uriaş mă fixa hipnotic, cu botul țeapăn întins spre scenă. Oştile erau faţă-n faţă – şobolanul şi cu mine. Hazul ajunsese la paroxism… M-a salvat intrarea lui Matache (Manu Nedeianu), care nu bănuia ce se întâmplase. Revenită în fire, la apariţia lui, îl întâmpin cu o întrebare la care nu se aştepta: Domnule Funduleanu, aţi invitat şi «gherlanii» la şedinţa de spiritism? Partenerul meu n-a mai avut timp să improvizeze sau să-şi debiteze replica. Publicul râdea să leşine, aplaudând frenetic…“.
