Ardelean la origine, actorul Vasile Cosma, după peregrinări pe la teatrele din Reșița (unde a fost și director), Arad și Timișoara, s-a stabilit în 1965 la Craiova, la Teatrul Național, unde a jucat până în ultimele clipe de viață (octombrie 2002). Într-un interviu de la începutul anilor ‘90, marele actor de teatru și film a spus că activitatea directorială a lui Emil Boroghină este „îndeplinită cu brio“ și totodată a lăudat colegii-actori tineri de la Naționalul din Cetatea Băniei.
Povestea unui cuplu celebru de actori de la Teatrul Național din Craiova, Vasile Cosma și Marina Bașta, este cuprinsă, fragmentar, în câteva cărți publicate de Alexandru Firescu și Constantin Gheorghiu după 1990 („666 actori craioveni“ – 1993, „Istoria Teatrului Național din Craiova 1950-2000“- 2000, „Vasile Cosma – Actor sub zodia Shakespeare“- 2012). Vasile Cosma era ardelean (născut pe 24 decembrie 1924 în Cara – Cluj) și s-a afirmat ca actor la Reșița, Arad, Timișoara (Wikipedia îl menționează ca membru fondator al Teatrului de Stat din Reșița), director al Teatrului de Stat din Reșița, actor de excepție la Naționalul din Craiova (din 1965), actor de film. În cei aproape 60 de ani de carieră teatrală, marele Vasile Cosma este deținătorul unui „record“, al unei performanţe actoriceşti – aceea de a fi întruchipat, în mai multe variante, 12 eroi din marea galerie shakespeariană: Petruchio, Regele, Othello, Tezeu, Langley, Woltimard, Flavius, Regele Lear, Falstaff, Macbeth, Marcus Andronicus, Titus Andronicus. De altfel, istoria acestei performanțe, probabil unică în teatrul românesc, este cuprinsă în cartea „Vasile Cosma – Actor sub zodia Shakespeare“. A fost membru al UNITER. Distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice“. În 1999, Secția română a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru și Teatrul Național Craiova au acordat actorului Vasile Cosma, cu prilejul împlinirii a 75 de ani de viață și 55 de ani de activitate artistică, „Diploma de excelență“, iar revista „Teatrul azi“, „Diploma de onoare“. Soția, Marina Başta, a interpretat, la rândul ei, roluri importante, adesea în cuplu cu marele său soţ.
Vasile Buz: Cosma, actor cu disponibilități artistice deosebite
În octombrie 2002, Vasile Cosma, decanul de atunci al Naționalului din Craiova și unul dintre marii actori ai teatrului românesc, a încetat din viață. În ultimele săptămâni, el interpreta rolul inspectorului general din „Omul cu mârțoaga“, de G. Ciprian, spectacol din stagiunea teatrală 2002/2003 (premiera: 21 septembrie 2002), montat de regizorul bucureștean Nicolae Scarlat pe scena Naționalului. Scenografia spectacolului „Omul cu mârțoaga“ a aparținut pictorului-scenograf Vasile Buz. Acesta rememorează: „Îl știam pe Vasile Cosma încă de când a venit la Naționalul din Craiova, 1965. Actor mare, cu disponibilități artistice deosebite. Și încă un amănunt: un actor foarte serios! Avea o atitudine angajată față de actul artistic, în comparație cu alți colegi de-ai lui… În perioada repetițiilor și apoi a primelor spectacole cu „Omul cu mârțoaga“ – ultimul său spectacol de teatru din viață -, Vasile Cosma era bolnav și făcea „naveta“ între Teatrul Național, casă și Spitalul CFR, dar pe scenă nu și-a trădat suferința, puțini știind că pentru el erau, de fapt, ultimele aplauze…“. După deces, în rolul său a fost distribuit Ilie Gheorghe.
Vasile Cosma: Actorul, dependent de regizor, repertoriu şi alţi factori de decizie
La începutul anilor ‘90, în casa actorilor Vasile Cosma şi Marina Basta de la Floreşti – Dolj am purces pentru realizarea unui interviu. Mi-am pus reportofonul pe masă, doamna Marina Bașta mi-a oferit o cafea, dar domnul Vasile Cosma mi-a refuzat interviul, deși știa motivul vizitei. Mi-a spus că preferă să răspundă în scris la întrebări, adăugând: „Mâine o să ai răspunsurile. Vin în Craiova şi o să-ţi las plicul la teatru, la intrarea actorilor“. Ca să fiu sincer, nu l-am crezut şi nu m-am dus a doua zi la Teatrul Naţional. Domnia Sa s-a ţinut însă de cuvânt. Redau mai jos câteva dintre răspunsurile de atunci ale maestrului Vasile Cosma (interviu publicat la începutul anilor 90 în „Cuvântul Libertății”).
Ion Jianu: Sunteţi unul dintre actorii reprezentativi ai Teatrului Românesc, cu o fişă de creaţie („îndosariată“ la Teatrul Naţional din Craiova) extrem de bogată. Vorbiţi-ne despre sacrificiile făcute pentru profesie. A meritat?
Vasile Cosma: Orice profesie făcută cu dăruire, talent şi mai ales cu profesionalism îţi dă satisfacţia muncii împlinite şi justifică rostul existenţei tale. Când ajungi să-ţi faci bilanţul activităţii de o viaţă, şi el este pozitiv şi nu ai ce-ţi reproşa, atunci orice sacrificiu ai fi făcut înseamnă că n-a fost zadarnic, n-a fost inutil… (În continuarea răspunsului la această întrebare, Vasile Cosma a adăugat unele amănunte din viaţa sa din 1948, când, la Timişoara fiind, a fost într-o situaţie extrem de critică, iar câţiva prieteni l-au ajutat).
I.J.: În ce măsură un actor îşi poate… autodetermina soarta în teatru?
V.C.: …Actorul nu reprezintă decât unul dintre elementele care compun produsul artistic, spectacolul de teatru. El este componentul unui întreg ansamblu – desigur cel mai important – angrenat în realizarea acestui produs, dar el nu poate determina dacă şi când ar trebui să ia parte la activitatea ce se desfăşoară în vederea realizării unui spectacol. Vreau să spun că, în general, actorul nu-şi poate impune prezenţa într-un spectacol, el este dependent de regizor, de repertoriu şi uneori chiar de alţi factori de decizie.
Eu am fost cândva şi director de teatru, dar asta n-a influenţat cu nimic întrebuinţarea mea ca actor. N-am jucat mai mult şi nici mai bine, ba poate dimpotrivă. Cam acelaşi lucru se petrece acum şi cu actualul director al Teatrului Naţional Craiova, Emil Boroghină, care este şi actor, şi regizor calificat, dar, la ora actuală, ambele calificări au cedat locul activităţii directoriale, ce-i drept îndeplinită cu brio –, fapt care i-a şi adus recunoaşterea pe plan naţional drept cel mai bun director de teatru.
„Înainte de revoluție, mi-era lehamite de situația Naționalului“
I.J.: Chiar dacă sunteți decanul de vârstă… activă al actorilor craioveni, vă aflați în plină putere creatoare, iubit și admirat de spectatori. De când v-ați pensionat, v-ați detașat de teatru?
V.C.: Eu m-am pensionat la cerere la vârsta de 60 de ani (în 1985 – n.r.). La drept vorbind, mi-era lehamite de situația în care ajunsese Teatrul Național din Craiova. Cred că am spus totul cu asta și nu e cazul să mai intru în amănunte. După revoluție, situația s-a schimbat radical și atunci m-am reîntors în teatru…
I.J.: Vă invit la o mărturisire sinceră: mai tinerii actori ai Naţionalului craiovean au colindat Europa, au ajuns chiar şi în Japonia, la Tokio… Vi se pare o „nedreptate“ a vremurilor?
V.C.: Da. În mod categoric, da. România a avut întotdeauna mari actori, mari regizori, mari spectacole. Noi, cei vârstnici, am fost o generaţie sacrificată şi din acest punct de vedere. Am avut şi noi la vremea aceea spectacole care ar fi făcut cinste oricărei scene de pe mapamond.
„Mi-ar fi plăcut să fiu medic veterinar“
I.J.: Aţi fost prezentat, recent, la TV, într-un medalion reuşit în care dumneavoastră aţi vorbit mai mult despre alţii! De ce?
V.C.: Pentru că, aşa cum am arătat mai sus (răspunsul de la prima întrebare – n.r.), am fost ajutat la începutul activităţii mele de alţii. Asta nu se uită. Şi-apoi, consider că ceea ce ai primit trebuie, la rândul tău, într-un fel sau altul, să dai înapoi. Aşa cum am încercat şi eu să ajut, după puterile mele, mai ales în perioada în care am fost director (la Teatrul de Stat Reșița n.r.), câteva tinere talente, şi îmi place să cred că ajutorul meu a reverberat în sufletul lor aceeaşi recunoştinţă, deşi nu am primit niciodată confirmarea acesteia.
I.J.: Formulaţi-vă dumneavoastră o întrebare…
V.C.: Întrebare: Ce vă place şi ce urâţi mai mult? Răspunsul meu ar fi: Îmi plac adevărul, dreptatea, exigenţa în muncă. Iubesc animalele şi poate că, dacă n-aş fi actor, mi-ar fi plăcut să fiu medic veterinar. Mă bucur că şi soţia mea gândeşte la fel. Urăsc minciuna şi impostura. P.S. Regret că nu m-aţi întrebat nimic despre colegii mei mai tineri… Vreau să spun doar atât: sunt tineri, dar „scandalos“ de buni!
