Satul Dobridor, un cătun din comuna Moțăței, loc cu o istorie interesantă, în care faptele reale se combină cu legende bizare ce se transmit din generație în generație, adună povești de viață creionate pe alocuri în pagini de volum.
Dobridor este satul pe care l-am găsit asemeni descrierii din lucrarea profesorului Ion. C. Vlăduț, „Povestiri de la Dobridor“: „Satul este așezat pe o vale lină, unde doar în stânga și în dreapta șoselii se văd urcând pe dealuri ulițele întortocheate încât dacă pornești pe una din ele vei veni în același loc“. În satul acesta în care timpul pare să se fi oprit în loc, unde casele noi cu greu își fac loc printre construcțiile care au înfruntat timpurile, trecutul atârnă greu în fața prezentului. Odinioară, în timpuri înfloritoare, băncile sălilor de curs din Școala de la Dobridor erau pline, iar „după terminarea școlii nu rămâneau 12 copii în sat. Mergeau la facultăți sau la școli speciale să învețe o meserie. Mulți intelectuali au plecat din Dobridor“, ne povestește Ion C. Vlăduț, profesorul de limbă română „cu ore de limbă franceză care s-au transformat în ore de rusă“, de la fosta școală din Dobridor. Astăzi, puținii copii care mai sunt merg la Școala din Moțăței.
Un loc al legendelor
Timpul nou a adus depopularea locului. Au rămas, pe lângă mâna aceea de oameni ce-și spun dobridoreni, legendele. Povestea locului o aflăm tot de la dăscălul Ion Vlăduț, cel care ne-a lansat invitația de a păși în acest colț din Oltenia. „Credeam că Dobridor este o comunitate de români get-beget. Charles Laugier spunea că sunt foarte mulți străini. Și am aflat că așa era. Legenda menționa că satul a fost înființat de doi ciobani veniți din părțile Sibiului, Ion Lungu și Badea Lungu. Nu e decât o legendă. Satul exista când ei au venit aici, fiind menționat într-un document de la 1600 și ceva. Nu era pe vatra actuală, ci spre Unirea, Risipiți, cum i se spunea, în locul numit Coțobâți“, primim lămuriri.
Originea cuvântului ce dă numele cătunului Dobridor este slavonă, Dobraia Dolina însemnând Valea Bună, expresie folosită probabil de păstorii sârbi și sloveni care au întemeiat satul sau au poposit pe aceste meleaguri. Dând de „valea cea bună de păscut“, oierii sibieni s-ar fi decis să pună capăt transhumanței și să se sedentarizeze de-a lungul celor două văi mănoase ale pârâului Cristalinul care străbate locul. Apoi, din motive mioritice, cei doi s-ar fi certat, scindând târla și moșia în părți ostile separate de pârâu. Fiecare și-ar fi luat neveste din sate apropiate, întemeind familii puternice și cu descendențe fabuloase. Ulterior, neamurile s-ar fi reconciliat și descendenții de la al patrulea rang s-ar fi căsătorit între ei, reconfigurând un clan unitar astfel încât din cei doi frați Ion și Badea Lungu ar fi descins apoi toate neamurile de moșneni din Dobridor: Lunguleștii, Măgurenii, Negrețeștii, Dinuleștii, Zamfireștii, Marineștii ș.a.
Legenda rămâne legendă, căci cercetările arheologice au dovedit că pământul de la Dobridor era locuit încă din antichitatea târzie. Cea mai certă dovadă o constituie Tezaurul de la Dobridor alcătuit din monede romane.
Întâmplări și fapte adunate în pagini de volum
Din acest colț de țară, care își dispută originile între legendă și istorie, au plecat de la catedră, lăsându-și învățăceii să dezlege singuri tainele sloavelor, pentru a făuri alături de mulți alții, prin faptele lor de arme, România Mare, nu mai puțin de șase bravi slujitori ai școlii. Dovada o face astăzi inscripția de pe monumentul eroilor căzuți pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial. Cu ceva timp în urmă, aceleași nume scrijelite pe piatră au născut în mintea lui Ion C. Vlăduț ideea scrierii unui volum. Titlul său, găsit alături de Toma Lungoci, al doilea autor al cărții, este sugestiv: „Învățătorii. O monografie eroică a școlii normale de învățători din Craiova“.
Multe povești cu eroi au ascultat de la bătrânii satului cei care au trecut ori s-au stabilit în acest loc. Printre ei s-a numărat și profesorul Vlăduț. A găsit de cuviință să le adune în pagini de volum. Le-a numit „Povestiri de la Dobridor“, un volum de narațiuni care are la bază personaje reale din Dobridor. Răsfoind paginile ajungem să-l cunoaștem pe Cobârloi, lăutarul „cu piciorul de lemn care veșnic purta pe el simbolul existenței – vioara“, Mărinaș, învățător în „Moțoeni“ sau să aflăm povestea Comorii.
Istoria unui dascăl
Astăzi, ne-am așezat la masă cu dascălul Vlăduț pentru a mai afla o poveste din Dobridor, povestea sa. „M-am născut la Dobridor, dar odată cu industrializarea am plecat în 1957 la fratele meu, la Hunedoara, renumit boxer, campion național la acea vreme. Am lucrat doi ani acolo și apoi am plecat la București, la facultate. Am vrut să dau la Medicină, însă cu un coleg am nimerit la Universitate și ne-am depus dosarele acolo. Ne-am înscris pentru chineză, dar s-au certat rușii cu chinezii și ne-am vărsat la română“, își începe povestea profesorul de română.
După terminarea Facultății de Filologie la București a fost repartizat la Moțăței. Se întâmpla prin 1965. „Am stat acolo șapte ani până când m-au numit director la Școala din Dobridor. Cât am stat aici, 12 ani, am aflat foarte multe lucruri despre oamenii din sat“. Dobridor, acest loc cu povești reale, cu legende, i s-a prins de suflet. A vrut să-i afle povestea care începea în vremuri îndepărtate. A căutat, a studiat, a adunat materiale vreme de trei ani și a reușit să pună cap la cap informațiile, pentru ca apoi să vadă lumina tiparului lucrarea „Dobridor – istorie și comunitate“. „Era în sat un preot care m-a botezat pe mine și care spunea: «Eu am scris monografia Dobridorului». A plecat la un momen dat din sat. L-am întâlnit într-o zi pe fiul său și l-am întrebat de monografie. A găsit-o aruncată printr-un sertar. Nu fusese publicată. Și atunci am zis că trebuie scrisă monografia asta. A mai fost cineva care a realizat arborele genealogic al familiilor din Dobridor. Răsfoind mai multe cărți, pe parcursul a trei ani, am adunat materiale și așa s-a născut «Dobridor – istorie și comunitate»“, povestește Ion Vlăduț.
„Cartea nu ucide!“
Locul acesta i s-a prins de suflet. „Dobridor… Îl văd ca pe un om care își trăiește viața. Dar e pe sfârșite“, mărturisește dascălul Vlăduț. Revine deseori la casa pe care o ridicat-o acolo. „Seara, în luna lui mai, vine o privighetoare. Cântă numai pentru mine să știți! Acum a plecat. Se aude numai guguștiucul cântând și o bufniță, ce și-a făcut cuib în casa veche, părăsită din vecini. Doar cântecul greierului o acoperă în nopțile de vară. E o plăcere să-l asculți“.
Dobridor, locul drag sufletului său, trebuie să existe dincolo de pagini de volum, tot astfel cum cei ce își tocesc coatele pe băncile școlii trebuie să calce pe urmele personalităților care au plecat de pe aceste meleaguri. Este dorința dascălului. Și încearcă, pe măsura puterilor sale, să-i ajute.
„Vreau să înființez o bibliotecă la Căminul Cultural de la Dobridor. Am făcut cerere la primărie și am primit spațiul. Voi dona volume. Sunt deja 20. Am o promisiune de 200 de cărți. Și o să mai vină. Trebuie să le redeschidem apetitul oamenilor pentru citit. Cartea nu ucide! Din toți dacă se găsesc zece inși care împrumută cărți e lucru bun“, speră dascălul.
Biblioteca se va naște și poate odată cu ea și apetitul pentru citit, iar Dobridor se va mândri mâine cu alți oameni de seamnă ce au plecat de pe aceste meleaguri doljene.
