Inima fostelor străzi comerciale ale Craiovei bate din nou grație reînvierii Centrului Istoric. Bruma cenușie pe care neîndurătorul timpul a așternut-o peste casele monumente istorice a fost îndepărtată și odată cu ea poveștile lor au început să se creioneze. Pornind la pas pe străzile din Centrul istoric, plăcuțele afișate pe pereții edificiilor ne amintesc că ne aflăm pe un tărâm cu aer aparte. Inscripțiile de genul „Casă de la sfârșitul secolului XIX“ ascund povești conturate pe alocuri în pagini ce vorbesc despre trecutul urbei.
Cine nu știe oare că străzile Lipscani, România Muncitoare, Olteț, Romain Rolland, Frații Buzești din Craiova aveau, la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, un aer aparte? Pe strada Olteț, una dintre cele mai vechi ale urbei, unde a funcționat la un moment dat și primăria, se înalță case vechi, reprezentative pentru arhitectura acelor vremuri și care se evidențiază prin frumusețea decorațiunilor exterioare, compuse din elemente florale, îngeri. Printre toate aceste fermecătoare detalii, pe fațade se disting încă anii în care au fost ridicate, dovadă a vechimii lor, de o mare valoare documentară.
Lipscaniul se mândrea cu titulatura de principala uliţă comercială a Craiovei. Iniţial, era uliţa „cojocarilor“ (a vânzătorilor de cojoace, pielărie etc.), apoi a devenit uliţa „braşovenilor“ şi a „lipscanilor“ (după numele oraşelor de unde veneau principalele mărfuri, Braşov şi Leipzig). A fost prima uliţă a oraşului pavată cu bolovani de râu. Doar în fotografiile vechi mai pot fi văzute dughenele micuţe de odinioară, cu aţe şi nasturi coloraţi, cu plăpumi uriaşe şi perne moi, cu care doamnele cu zulufi şi crinolină îşi decorau paturile, cu pantofi feluriţi din piele, în care domnii cu joben ieşeau după-amiezele la promenadă şi pe care îi lăcuiau lustragii la colț de stradă, cu blănuri, pălării şi cojoace pentru toate gusturile şi pungile.
Casele vechi, cu dantelării arhitectonice romantice ce cuceresc astăzi trecătorii, sunt reprezentative pentru imobilele de negustori bogați, care au chemat constructori străini: depozite la subsol, prăvălii la parter, locuințe la etaj.
Pe aleea amintirilor
Imaginile creionate în pagini de volum, ca și cele suprinse de primele aparate de fotografiat în tonuri de gri, reînvie vechile străzi. Panouri scrise atent, în culori vii, special pictate ca să atragă atenţia cumpărătorilor, ne ajută să reconstituim culoarea epocii: „La snopul de grâu – mătăsuri, bluze, pânze“ sau celebrul bazar Benvenisti – al cărui propietar, S. Benvenisti, avea şi librăria, galanteria şi papetăria „La amicul veritabil“.
Voiai articole de menaj, ciment englezesc, măsuri şi greutăţi, cuie, arcuri, lanţuri, sonerii electrice, unelte, fierărie brută sau lucrată? „La Nicovală“, casa cu numărul 31 din Lipscani a lui Emil Eugeniu Munteanu, îşi deschidea uşile pentru meşterii din Bănie şi nu numai.
Poveștile lor
O bijuterie arhitecturală, cu povestea ei ce-a străbătut prin timp, sunt casele Dianu. Situate chiar în buricul orașului, au fost dintotdeauna unele dintre cele mai arătoase imobile ale Băniei. Spațioase și solide, și-au uimit concitadinii atunci când au fost terminate, în anul 1902. Fațadele încărcate cu ornamente florale și balcoanele în stilul art nouveau, cu balustrade din fier forjat, au plăcut așa de mult protipendadei din urbe încât au început să fie copiate, iar familia Dianu să fie invidiată.
Proprietarii și-au dorit un complex de apartamente cu o curte interioară și prăvălii la stradă, așa cum era moda construcțiilor din acea vreme. Imobilul a fost unul dintre cele mai frumos realizate, cu chenare de decorațiuni care încadrează toate ferestrele înalte, și balcoane cu balustrade din fier forjat, o adevărată revelație în epocă. Familia Dianu nu s-a uitat la bani. Bugetul era asigurat din rentele pe pământurile pe care familia le deținea în județ. După ce au fost terminate, casele au fost locuite de întreaga familie, care a fost una numeroasă, cu mulți frați, verișori și nepoți. Sufletul ei erau frații Constantin N. Dianu și Dumitru N. Dianu, magistrați în Craiova, primul având înclinație spre scris.
O pornim în jos spre actuala Piațetă Buzești. Pașii ne sunt conduși aproape involuntar spre strada Romain Rolland. Atrage atenția încă din capătul străzii un imobil cu un bogat ornament exterior din lemn. O plăcuță ne indică că „În acestă casă s-a născut Filip Lazăr, compozitor, pianist, profesor“. Lângă ea este un alt imobil, ce-și poartă peste ani numele de Vila Lucilla. Cele două imobile au un numitor comun, pe inginerul G.B. Peressutti, cel „vinovat“ de aceste frumuseți arhitecturale. „Casa în care s-a născut Filip Lazăr este făcută, ca și cea de alături, Vila Lucilla, de un celebru antreprenor italian, G.B. Peressutti. Vila Lucilla este casa pe care italianul împământenit la Craiova a ridicat-o pentru fiica sa, care se numea Lucilla. Peressutti a venit în Craiova în 1907 și a murit în 1953, după o viață petrecută pe meleaguri oltenești. A fost liderul comunității constructorilor italieni. Era inginer de profesie. Studiase în Italia, la Padova, și acolo se împrietenise cu un arhitect român, Petre Antonescu. Când acesta a început să aibă comenzi din partea statului român pentru ridicarea de școli, licee, prefecturi, primării, l-a chemat și pe Peressutti. Acesta din urmă a acceptat. A venit la Craiova. S-a căsătorit aici cu fiica unui fost ministru a educației, Lucia Chițu. Doamna Peressutti avea înclinații spre creația literară, a scris poezie. De asemenea, a fost și prima româncă traducătoare din opera lui Dante“, a precizat arhitectul Marcel Berendei. În timpul șederii sale în Cetatea Banilor, G.B. Peressutti a ridicat pentru familia sa mai multe imobile, printre care și vila de pe strada Rolland Romain. Casa a fost locuită de fiica sa și se pare că în ultimii ani din viață și de Peressutti, căruia Craiova modernă îi datorează extraordinar de mult. Printre clădirile ridicate de Peressutti se numără Palatul Prefecturii, Liceul „Elena Cuza“, fostul institut agronomic. „Tot el a ridicat un etaj întreg la Colegiul «Carol», a construit două dintre aripile clădirii, aripa de sud și aripa de nord, a făcut ample modificări la sala de festivități de la vremea respectivă a liceului, actuală sală de spectacole a Operei Române Craiova. Dintr-o sală mică și modestă a făcut un adevărat teatru“, a mai precizat Marcel Berendei.
Istoria reflectată în oglinda timpului
Ne continuăm incursiunea pe străduțele din Centrul Istoric și ne oprim în fața unei alte impunătoare clădiri situată la intersecția dintre Lipscani și Theodor Aman. O plăcuță ne arată că ne aflăm în fața Casei Vâlceanu (1860-1870). Am întâlnit-o în diverse lucrări sub denumirea de „Casa cu oglinzi“. „Casa are fațada decorată diferit pe cele două părți ale colțului. Fațada spre Lipscani continuă stucaturile din ghips sau teracotă cu elemente florale, ghirlande, vrejuri, îngeri, scoici, de influență neobarocă, aplicate pe clădire în desfășurarea orizontală, accentuând funcționalitatea spațiului: la parter prăvălii și ateliere, la etaj locuințe. Dincolo de colț, pe strada Theodor Aman, fațada e diferită. Rămân frizele de sub cornișă și ancadramentele la ferestre, dar spațiul dintre ferestre este mai aerisit, respiră în ornamente mai ample, dreptunghiulare și ovale, ca niște tablouri murale sau ca niște oglinzi – de unde și numele casei“, notează Magda Buce Răduț în lucrarea sa, „Trecutul în Craiova de azi“. „Acest Vâlceanu a fost la un moment dat proprietarul casei, dar se pare că nu e primul. Cel dintâi, ca de altfel și cel care a construit casa, este Constantin Mihail, tatăl lui Jean Mihail, cel care a ridicat mai târziu palatul ce îi poartă numele, actualul Muzeu de Artă. Familia Mihail este o familie de aromâni. În jurul anilor 1825-1830 au venit în Craiova din zona Moscopole, un centru comercial important din nordul Greciei. Au plecat din orașul grecesc pentru că treceau printr-o perioadă cu probleme. Erau prigoniți de administrația turco-albaneză de la Tirana. Și-au vândut averile și au venit cu bani pe meleaguri oltenești. Erau familii bogate, care știau să facă comerț la nivel european. Și-au ridicat case reprezentative și acum pentru centrul vechi al Craiovei. Negustorii locali, care cumpărau marfa de la țărani și o vindeau în centrul Craiovei, au învățat de la ei alt gen de comerț“, a precizat arhitectul Marcel Berendei.
O „doamnă“ mai puțin norocoasă
Casele au suflet, casele au povești. Dar ce se întâmplă oare când nepăsarea nu poate fi înlăturată și povestea unui loc rămâne ascunsă la umbra unui copac, cum este cel ce se ridică mândru an de an în mijlocul unei case vechi de pe strada Olteț? Cândva, a fost un loc ce atrăgea priviri şi exclamaţii, astăzi pare „o bătrână doamnă“ scufundată în ruină.
„Casa e proprietatea Primăriei Craiova, reprezentată prin administratorul Regia Autonomă de Administrare a Domeniului Public și Fondului Locativ. Imobilul nu a fost revendicat. A existat intenția să fie demolată încă din 1988. S-a făcut o documentație de desființare, de demolare. Demolarea a început efectiv prin octombrie 1989. La Revoluție, în decembrie, s-a oprit“, a precizat arhitectul Marcel Berendei. Astăzi e o ruină ce face notă discordantă cu restul edificiilor din jur. Timpul care a trecut peste ea i-a fost potrivnic.
„Casa a avut de la început un spațiu comercial, la parter, pregătit pentru a se vinde în el materiale de fierărie agricolă. Interesant este că în curte se mai păstrau până în urmă cu 20-25 de ani niște vagoneți care circulau pe o linie de cale ferată de incintă. Au dispărut și vagoneții, și calea ferată cu un ecartament de 60 cm, pe care se transportau materiale grele metalice din stradă, de la mașina ce le aducea până în depozitul din curte, probabil“, a mai precizat arhitectul.
Pereții par să-și sprijine astăzi amărăciunea pe crengile copacului ce se ridică semeț din mijlocul lor. Povestea ei, care a început firesc cu „a fost odată“, nu beneficiază de clasicul final „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți“.
Poveștile din Centrul Istoric merită să renască, iar casele vechi trebuie lăsate să aducă în prezent istorisiri din negura vremilor, cu acel aer aparte de Belle Epoque.
