„Dacă ascultați pe înserat zgomotul produs de cei care dreg și pregătesc uneltele de muncă, lătratul nerăbdător al câinilor care așteaptă să fie hrăniți și eliberați din lanț, când și când un muget de animal ori un cântat de cocoș, veți simți liniștea eternității timpului în desfășurare“, spune Constantin Câșlaru în monografia sa „Giurgița – satul meu natal“.
Noi nu am trecut prin Giurgița în amurg, ci în plină zi, când localnicii sunt prinși cu munca la câmp, fiindcă în octombrie este vremea de însămânțat grâul de toamnă. Alții încă mai cară cocenii de porumb de la câmp, îndesați în căruțe trase de cai care străbat drumul național printre mașini, până cotesc și se pierd pe ulițele satului. Tractoarele trag după ele remorcile încărcate cu saci plini de sămânță tratată.
Oriunde ai merge în mediul rural, în centrul localității este întotdeauna forfotă, aici sunt școala, căminul cultural, primăria, poliția, dar și câte un „market“. Și în Giurgița este la fel.
Primarul îl găsim în primărie. Viki Bonea are multe de îndreptat după fostul edil, dar și multe proiecte de dus la bun sfârșit. Giurgița se modernizează, nici lumea satului nu mai este ce a fost. Acum apa nu mai este scoasă din adâncul pământului cu ciutura, curge la robinet, iar haznalele nu se varsă direct în râpa satului, ci la canalizare. „În localitate avem apă curentă, avem trei bazine în care stocăm apa, stația de tratare. Acum, drumurile din comună sunt cam stricate pentru că lucrăm la canalizare, se lucrează în plin, pentru că vrem până la finalul anului să efectuăm cam 70% din proiect, urmând să o finalizăm în anul următor. Vor beneficia de canalizare localnicii din Curmătura, Portărești și Giurgița, rămâne Filaretul, unde mai avem doar 20 de case. Ulterior vom trece la asfaltarea drumurilor din comună. Avem un proiect pe asfaltare, legăm Giurgița de satul Curmătura, și pentru asfaltarea drumurilor din comună depunem un alt proiect, două milioane de euro trebuie să mai aducem în comună pentru asfaltări, iar restul drumurilor le mai pietruim. Oamenii trebuie să înțeleagă că drumurile s-au mai stricat în urma lucrărilor de canalizare, dar de finalitatea acestor lucrări vor beneficia și alte generații“, spune Viki Bonea, edilul-șef al localității Giurgița.
Cei mai vârstnici călușari sunt la Giurgița
Plecăm prin sat cu primarul. „Să trăiți, domn primar, să trăiți!“, îi strigă oamenii, unii cu respect, alții doar așa, ca să se bage în seamă. Când ieșim din primărie, nu avem cum să ratăm clădirile de peste drum, proaspăt renovate. Una este a căminului cultural din Giurgița, cealaltă este școala gimnazială din localitate. „Este închis acum căminul. L-am renovat, mai avem de adus scaunele, de aranjat cât de cât în interior. Vreți să-l deschidem? Este făcut parțial pe fonduri europene prin GAL-ul nostru, am obținut 50.000 de euro“, explică primarul. Pe frontispiciul clădirii tronează o placă de marmură cu poza unui călușar bătrân, alături de care stă scris „Nicolae Veleanu, fost vătaf al călușarilor din Giurgița timp de peste 70 de ani, declarat «Tezaur uman viu»“. Îl întreb pe edil ce este cu acest „tezaur“. „Călușul, la noi, se joacă din timpuri foarte vechi. Este o tradiție, aici s-au găsit cei mai bătrâni călușari. Acesta este unul dintre ei. Acum mai sunt 10-15 persoane care fac asta, câțiva tineri pe care încercăm să-i formăm și care să ducă tradiția mai departe“, spune Bonea.
„Ferice de comunitatea care naște asemenea oameni“, este gravat la final pe placa de marmură. O comunitate care poate va ști să exploateze și să păstreze o astfel de bogăție. Nu întâmplător, localitatea Giurgița se sărbătorește cu alai tocmai în ziua de Rusalii, când jocul călușarilor este mai aprins.
Școala nu duce lipsă de copii
Mergând prin satele doljene, am auzit de atâtea ori de natalitate scăzută, școli depopulate, clase comasate din cauza numărului mic de elevi. În Giurgița este altfel, încă se mai nasc copii, la școală clasele încă mai sunt înțesate cu mogâldețe dornice să învețe să citească, să scrie. „Doamna directoare, doamna directoare!“, strigă primarul și la una dintre ferestrele școlii se ivește directoarea unității de învățământ. Ne face turul școlii. „Avem o frecvență foarte bună atât la gimnaziu, cât și la primar. Noi avem 324 de elevi. Școala are două corpuri, în care învață clasele primare și gimnaziale, și trei grădinițe la Curmătura, Portărești și Giurgița. La clasa întâi avem 33 de copii, la pregătitoare, 23. Avem clase numeroase, nu avem probleme de comasare. Avem cadre titulare pe toate posturile, nu și-au cerut detașarea în oraș. Școlile sunt dotate, sunt reabilitate și ne bucurăm de toate îmbunătățirile“, spune Roxana Ghiță, directoarea școlii.
Deschidem ușa unei clase, pe tabla mare și verzuie, o elevă a scris câteva rânduri, ține în mână un caiet și un pix. Stă în fața clasei și răspunde întrebărilor puse de doamna profesoară. Ceilalți elevi își notează în caiete. Este liniște, doar vocea elevei și a profesoarei se aud. Închidem ușa și lăsăm lecția să curgă mai departe.
Ieșim pe o ușă laterală și ajungem în spatele școlii, unde se află terenul de sport și sala.
„Avem un teren nou cu gazon sintetic, de care beneficiază elevii. În plus, pentru perioada de iarnă avem o sală închisă care are toate dotările, este construită din 2009, dar nu o puteam folosi, fiindcă nu avea curent și încălzire. Din 2014 avem centrală tremică, lumină. Elevii au vestiare unde se pot schimba. Sunt condiții foarte bune“, povestește Roxana Ghiță.
Ieșim în curtea școlii si copii se strâng în jurul nostru. Îi întreb ce au învățat azi la școală. „Domnul Trandafir“, răspunde o fetiță cu părul lăsat pe spate, până dincolo de brâu.
La cazanul lui Gigică
Ieșim din curtea școlii si ajungem într-o uliță a satului. Pământul este răscolit pe marginea drumului. Din loc în loc, se văd movile de pământ și nisip. În depărtare, un buldoexcavator sapă de zor, iar în jurul lui forfotesc muncitori, unii cu lopețile, altii cară pe brațe conductele de canalizare. „Mai cu spor, mai cu spor!“, le strigă primarul. În marginea unui gard, este așezată o fântână cu ciutura plină cu apă, care în curând va fi doar o amintire.
„Să vă duc la cazan, unde face satul țuică“, ne îndeamnă primarul.
Trecem pe ulițele satului, un cârd de gâște crețe merg legănându-se agale. Sătenii trec în sus și-n jos, alții se uită curioși de după garduri. Ajungem pe o uliță de la marginea satului, în spatele grădinilor, la capătul căreia se ivește o construcție dărăpănată. Șoprul de la intrare stă într-o rână. Miroase puternic a comină și a țuică. Un cățel stă tolănit la ușă, nu mârâie, nu dă din coadă. În dreapta lui, bidoanele de plastic așteaptă să fie încărcate cu tărie. Parcă este un om abțiguit, care s-a cinstit cu „fruntea“ de la cazan.
Cazangiul Mărin nu este aici, dar îi găsim pe nea Gigică și pe tușa Ștefana. Bărbatul cară floarea-soarelui pentru foc, iar femeia îndeasă mereu la vatră, să țină flacăra aprinsă. O întreb cum merge treaba. „Facem la cazan, facem comina, că am dat strugurii prin teasc. Ăsta este cazanul satului, cazangiu este un om, Mărin, noi îi plătim bani și țuică. Facem țuică și de prună, și de mere. A de comină și a de prună sunt cele mai bune. Suntem de azi de dimineață, facem pentru noi, este pentru o pomenire, înmormântare, pentru ce mai trebuie acolo la casa omului“, spune femeia în timp ce pune floare pe foc. Fumul arămiu se ridică prin coșul larg al coșmeliei și se amestecă cu mirosul de țuică și boască.
E loc și de mai bine
Facem cale întoarsă pe ulițele comunei Giurgița. Frumoasă este lumea satului, prinsă între tradiții și nou. Primarul ne tot vorbește de microbuzul care îi duce pe elevi acasă, fiindcă acesta tocmai trece pe drumul comunal. Și de iluminatul stradal, pentru că becurile vor fi înlocuite cu leduri, iar drumul principal va fi monitorizat cu camere video.
Are și câteva ofuri, cum ar fi gunoiul pe care sătenii îl aruncă la marginea localității. „Nu avem încă un contract cu un operator de salubritate, dar suntem prinși pe mastreplan și atunci se vor rezolva toate“, afirmă Viki Bonea.
Mai vorbește cu ciudă și de parcul din localitate, în care fostul primar „a băgat patru miliarde de lei (lei vechi – n.r.) și a plantat corcoduși roșii, le-a spus oamenilor că sunt pomi exotici. A pus și o fântână arteziană, dar fără apă. Trebuie să-l refacem“, spune primarul.
Multe sunt în Giurgița de văzut, multe povești de ascultat… așa cum spune Constantin Câșlaru în monografia sa: „Încercați, în prag de seară, să priviți satul de pe dealul lui Manache, încercați să priviți lunca Desnățuiului și pădurea de pe «Curmătură»…“.
