Aflată în preajma vârstei de 90 de ani, apreciata actriță Marina Bașta-Cosma a rememorat pentru GdS viața petrecută în teatrele din Reșița, Timișoara, Arad și Craiova, cele mai multe decenii fiind „arse“ alături de soțul său, marele actor Vasile Cosma, pe scena Teatrului Național din Craiova, instituție culturală la care au poposit în anul 1965 și de care s-au legat pe viață. Apogeul carierei actriței Marina Bașta-Cosma este considerat spectacolul de balade și lirică populară, „Soarele și luna“, care a fost distins cu Premiul II la Gala recitalurilor dramatice de la Bacău (1974), dar care i-a creat actriței multe supărări din partea unor oameni din conducerea de atunci a teatrului.
Am revăzut-o pe actrița Marina Bașta-Cosma zilele trecute în apartamentul unde locuiește în Brazda lui Novac, decorat, printre altele, și cu sculpturi realizate de… Vasile Cosma. Dialogul cu actrița Marina Bașta a început de la… debutul teatral ale Domniei sale, din 1952…
Ion Jianu: Peste câteva luni împliniți „frageda“ vârstă de… 90 de ani. La această vârstă a amintirilor, vă adresez o întrebare privind începutul dumneavoastră artistic legat de teatrele unde ați activat imediat după absolvirea Institutului de Teatru din Cluj: când și cum ați deprins meseria de actor la Reșița (1952-1956), Arad (1956-1957, 1963-1964), Timișoara (1957-1962)?
Mariana Bașta: Se spune că Socrate, după ce a băut din cupa cu otravă, ar fi rostit următoarele cuvinte: „În fiecare om sălășluiește un Soare, trebuie doar să-l lăsăm să ardă“. Dacă mă întrebați când s-a născut în mine acel „Soare“, acel sâmbure de dragoste pentru teatru, n-aș putea să vă răspund foarte precis. Poate în copilărie, când profesoara de limba română mă prefera pe mine să recit în clasă poeziile poeților noștri pe care ne obliga să le învățăm pe de rost… Poate ceva mai târziu, pe la 14 – 15 ani, când, la Ploiești făceam parte dintr-un ansamblu de amatori, compus din elevi, fete și băieți, care ne desfășuram activitatea sub egida municipalității. Aveam și un regizor profesionist, Gigi Ionescu. De la el am primit cele dintâi noțiuni de tehnică și artă teatrală.
Periplu prin teatrele din Banat
I.J.: V-ați „plimbat“ în primii ani de după absolvirea facultății prin teatrele din Banat…
M.B.: Periplul nostru, al meu și al lui Vasile Cosma, prin cele trei teatre din Banat – Reșița, Arad, Timișoara – a fost determinat fie de decizii arbitrare venite din partea unor instituții de factură politică, fie de decizii personale venite în urma unor conjuncturi de moment care se arătau a fi neprielnice unui climat necesar creației. După absolvirea Institutului de Teatru de la Cluj, în 1952, în urma unei decizii luate de Comisia de repartizare venită de la București – și care descoperise că am o origine „nesănătoasă“ – am fost trimisă la Teatrul de Stat din Reșița, cum spunea președintele comisiei, „ca să respir aer sănătos, muncitoresc“. Acolo l-am regăsit pe Vasile Cosma, fostul meu coleg de studenție. Fusese și el trimis acolo cu doi ani înainte.
I.J.: Care a fost primul rol în calitate de actriță profesionistă?
M.B.: La Teatrul din Reșița am fost distribuită în rolul Gena din „Titanic Vals“ de Tudor Mușatescu (1952). Doi ani mai târziu, Vasile Cosma era numit director al Teatrului din Reșița și astfel situația în teatru s-a schimbat radical. Au urmat spectacole de mare anvergură: „Hangița“, de Carlo Goldoni (unde am interpretat rolul Mirandolinei), „Hoții“ de Schiller (rolul Amalia), „Furtuna“ de Alexandr N. Ostrovski (rolul Caterina). Vasile își luase rolul de director în serios. Teatrul de Stat Reșița începuse să-și capete identitate proprie… Un „seism“ neașteptat, venit de „sus“, avea însă să-i zădărnicească toată strădania: Vasile a fost debarcat din funcția de director în urma unei anchete care îl învinuia că practică „cultul personalității“ deoarece își atribuie toate rolurile principale. Eram și eu învinuită că beneficiez de aceleași privilegii. În urma acestei decizii aberante, ne-am transferat la Teatrul din Arad. De îndată ce am ajuns la Arad, acolo s-a hotărât reeditarea spectacolului „Hangița“ în care noi dețineam cele două roluri principale: Mirandolina și Cavalerul Ripafratta. A urmat apoi „Soțul ideal“ (de Oscar Wilde), în care am deținut rolul Lady Chiltern și, în sfârșit, „Cavalerul Mutt“ (Heltai Jeno) în care Vasile era Cavalerul Agardy, iar eu – Regina Beatrix…
I.J.: Toate erau roluri principale!
M.B.: Da… Din nou roluri principale?! Și aici, la Arad, într-un teatru în care nu mai era director Vasile Cosma ca să împartă rolurile după bunul plac? Atunci, cum rămânea cu acel „cult al personalității“? Vedeți cum s-a scris istoria… nescrisă, dar care ne-a afectat…
„Am iubit teatrul și urbea“
I.J.: După acest periplu bănățean, v-ați stabilit, din 1965, la Teatrul Național din Craiova, teatru pe care l-ați slujit cu credință și profesionalism până la pensionare… Și, într-un fel, și după!
M.B.: Noi, „soții Cosma“ – cum suntem cunoscuți în lumea teatrală – am venit la Craiova în acel an, 1965, și ne-am legat pe viață de aceste locuri. Am iubit teatrul și urbea. Am iubit spectatorii, prietenii și pe cei mai mulți colegi. Am iubit munca, natura și viețuitoarele ei. Am poposit aici, ca să ne încheiem aici sorocul… Nu vreau să-mi amintesc de cum am fost pensionată, de vorbele care mi le-a spus cu „gingășie“ directorul de atunci al teatrului, Dumnezeu să-i ierte greșelile vrute și nevrute… (e vorba de Al. Dincă, n.r.). Ieșirea mea la pensie a fost „forțată“ și nu „fortuită“ din „motive de sănătate“, așa cum s-a scris și cum s-a vehiculat prin teatru știrea pensionării mele.
I.J.: CV-ul dumneavoastră artistic cuprinde peste 100 de roluri, iar cronicarii dramatici ai vremii s-au întrecut în a vă lăuda calitățile deosebite, creațiile reușite de-a lungul carierei, profesionalismul de care ați dat dovadă. Dacă ar fi să faceți un fel de retrospectivă, care sunt rolurile de care vă amintiți cel mai mult? Cele din piesele lui Shakespeare, dumneavoastră interpretând șase roluri de eroi shakesperieni, dacă informația mea este exactă.
M.B.: Am interpretat, într-adevăr, multe roluri mari, definitorii pentru cariera oricărei artiste, roluri care m-au făcut fericită și mi-au adus multe satisfacții. Trebuie să vă spun însă că mi-au plăcut în aceeași măsură rolurile mici, neînsemnate, șterse, de care fug de obicei actorii „ca dracu de tămâie“. Sunt numite roluri de compoziție cele în care îți pui la încercare toate resursele meșteșugului de care dispui, roluri care îți cer multă fantezie, multă inteligență scenică, precizie artistică ș.a.m.d. Dacă îți place lupta, ai prilejul să te lupți cu tine însuți pentru a scoate la iveală toate posibilitățile de care dispui și care vor putea duce la realizarea unor reprezentări comice sau tragice de mare plasticitate. Regizorul Ion Maximilian, de la Teatrul din Timișoara, îmi spunea adesea: „Nu te supăra Marina, îți dau ție acest rol fiindcă sunt sigur că tu știi ce să faci cu el!“. Să mă supăr? Nu știa el cât de bucuroasă eram când mi se încredințau astfel de roluri! Vreți exemple? Multe… Iată totuși și câteva asemenea roluri: Xenia („Egor Bulâciov“ de Gorki), Ana („Azilul de noapte“), Lucia Banciu („Viața e ca un vagon“), Maria Josefa („Casa Bernardei“), Bianca („Îmblânzirea scorpiei“).
„Spectacolul meu, distins cu Premiul II la Gala recitalurilor dramatice“
I.J.: „Soarele și luna“, spectacol de balade și lirică populară, scris și montat de dumneavoastră, este socotit apogeul carierei. L-ați montat cu destule obstacole, dar finalul a fost strălucit: „Soarele și luna“ a fost distins cu Premiul II la Gala recitalurilor dramatice și colocviul criticilor de teatru din 1974. Vi-l mai aminitiți?
M.B.: Într-adevăr, acest spectacol a fost socotit de unii apogeul carierei mele și mi-l amintesc perfect deoarece „Soarele și luna“ are o poveste extraordinară și care nu am făcut-o publică în acele vremuri… Iubesc folclorul românesc și din tinerețe mă frământa ideea unui spectacol de lirică populară. Ca inspirație, mă oprisem la teatrul antic: șapte interprete, șapte „vestale“ care vor „oficia“ ritualuri arhaice, vor evoca etapele esențiale din viața omului, trecerea de la viață la moarte și apoi din nou în viață. Un ceremonial dacic, bogat în semnificații grave, cu înțelesuri profunde, un spectacol al esențelor. Scenariul astfel gândit de mine era gata, așteptam un moment propice în care să-l supun aprobării conducerii Teatrului din Craiova noastră dragă. În acea perioadă, prin 1973, Naționalul nostru trecea printr-o perioadă dificilă. Ultimele spectacole abia dacă atingeau un nivel mediocru. În presă de mult nu mai apăruse o cronică dramatică laudativă. În colectivul artistic plutea o atmosferă de insatisfacție, de apatie. O veste avea să ne trezească din această stare de inerție: îndrăgitul actor de sorginte oltenească, Amza Pellea, fusese numit director al Naționalului, iar Al. Dincă, directorul de atunci, urma să fie director adjunct, ceea ce s-a și întâmplat în luna martie 1973. Ne-am bucurat cu toții… Oare chiar cu toții?! La câteva zile după instalare, m-am prezentat în audiență la noul director, i-am înmânat lui Amza scenariul, apoi i-am explicat în detaliu în ce fel aș dori să realizez un spectacol de balade și lirică populară. Am propus-o pe doamna Georgeta Tomescu ca regizor al spectacolului conceput și scris de mine. Amza m-a ascultat cu multă răbdare și atenție, după care mi-a spus ferm: „N-ai nevoie de Geta Tomescu… Am înțeles din expunerea ta că știi ce vrei să faci, așa că apucă-te de treabă!“. Am încercat să-i explic că n-am veleități de regizor, că n-am făcut niciodată regie, că… „Ai să faci acum!“, mi-a replicat și cu asta discuția s-a încheiat. M-a asigurat apoi că va da ordine să mi se pună la dispoziție tot ce voi cere… Eram cea mai fericită! Porțile mi-au fost deschise, puteam, prin puterea și capacitatea mea, să duc la îndeplinire proiectul la care mă angajasem. Nu bănuiam însă câte obstacole mi se vor pune în cale, câte atacuri inepte voi avea de înfruntat, de câte jigniri și umilințe voi „beneficia“! Amza, fiind un actor foarte solicitat în teatru și cinematografie, venea la Craiova doar două-trei zile pe lună. Tot adjunctul său, Al. Dincă, fostul director, conducea într-un fel… Și acesta a încercat prin toate mijloacele să se opună ca spectacolul conceput de mine să vadă luminile rampei. În plus, aveam să lupt și cu obtuzitatea secretarului de partid din teatru, care pretindea că și-a asumat răspunderea pentru „Soarele și luna“, drept pentru care își permitea să intervină cu fel de fel de observații „competente“ (e vorba de Ștefan Balint, n.r.)…
„Secretarul de partid încerca să mă descurajeze…“
I.J.: Mai țineți minte detalii de acum mai bine de patru decenii?!
M.B.: Cum se poate uita așa ceva? Acest secretar de partid insista, de exemplu, să elimin niște versuri din folclorul autentic, „Sfinte Soare, Sfinte Domn Mare și 44 de răzișoare…“. El interpreta acele „44 de răzișoare“ ca fiind vorba de „44 de mucenici“ și că asta ar da o tentă religioasă spectacolului… Că Sfinții Mucenicii sunt doar 40, asta-i o altă discuție. El adăugase acestei sărbători a Bisericii Ortodoxe, „Sfinții 40 de Mucenici“, cu de la… partid putere, încă… patru mucenici! Și continua să spună că prin asta dau spectacolului o tentă religioasă… Mă osteneam să-l lămuresc că e vorba de o incantație către soare, din vremuri ancestrale, procreștine, când dacii se închinau soarelui, zeitate care simbolizează viața și fertilitatea… Altă dată m-a abordat pe holul teatrului cam așa: „Aia e nuntă ce faceți acolo, pe scenă? Bociți de parcă vreți să înmormântați mireasa. Eu știu că la nuntă e veselie, nu prohod“… Încerca mereu să mă descurajeze, să mă facă să renunț. Din păcate, lucrurile nu se opreau aici…
I.J.: Dar directorul Amza Pellea nu era informat de ceea ce se petrecea în teatru?
M.B.: Din păcate, deciziile directorului Amza Pellea nu erau luate în seamă! Lăsați-mă să continuu… Scenografia aparținea lui Eustațiu Gregorian, era de o mare frumusețe și simplitate: se baza pe șapte stâlpi de pridvor, cifră simbolică, îngemănată cu cele șapte „vestale“. Stâlpii simbolizau aspirația spre cer, spre înălțime, ca niște coloane ale infinitului… Mi s-au adus pe scenă doar trei stâlpi! Surprinsă, am întrebat când vor fi aduși și restul stâlpilor. Pe un ton persiflator, mi s-a răspuns: „La ce vă trebuie șapte? Ce, ăștia trei nu vă sunt destui… ?!“. Se depășise orice limită, simțeam că nu mai pot lupta de una singură… Îl aveam alături pe Vasile, dar el nu putea decide. El i-ar fi strâns de gât pe unii atunci! Aș fi dorit sprijinul cuiva, poate al forurilor decizionale politice…
„Amza Pellea, cu lacrimi în ochi, ne felicita…“
I.J.: Și n-ați avut curajul sau de ce nu v-ați adresat forurilor politice?
M.B.: Din fericire, mi-am dat seama la timp că aș face o mare greșeală. În conjunctura politică de atunci, totul s-ar fi putut probabil întoarce împotriva mea, lovindu-mă ca un bumerang. Am hotărât, deci, să-mi duc singură calvarul până la capăt, abordând spusele marelui înțelept Confucius: „Nu trageți cu tunul în țânțari!“. La premieră în martie 1974, Amza Pellea, emoționat, cu lacrimi în ochi, ne-a așteptat pe toți la ieșirea din scenă, ne-a strâns în brațe pe fiecare… Și repeta într-una: „Fetele mele dragi, artistele mele frumoase, bravo!“. Da, am învins! Eram bucuroasă. O bucurie însă dulce-amară… După câteva luni, acest spectacol, „Soarele și luna“, a fost distins cu Premiul II la Gala recitalurilor dramatice de la Bacău (1974). La felicitări s-au înghesuit atunci mulți… Cum ziceam la început, acest spectacol a fost socotit apogeul carierei mele. Poate că așa este… Sau poate că următoarea realizare ar fi putut fi adevăratul apogeu, dar directoratul lui Amza Pellea nu a durat, din păcate, decât o stagiune (martie 1973 – septembrie 1974 – n.r.). Și nici n-ar fi putut fi mai mult. Era unul dintre cei mai solicitați actori în cinematografie și teatru, Capitala îl solicita într-una… Și a revenit, ca director, același Al. Dincă.
I.J.: După plecarea lui Amza Pellea, ați mai avut tentative de a juca/monta un alt spectacol similar?
M.B.: Prin 1980 eram pregătită să realizez un spectacol în formă de colaj din câteva minidrame, foarte emoționante, semnate de Osvaldo Dragun. I-am prezentat acest proiect directorului Al. Dincă, acesta promițându-mi un răspuns în câteva zile. Nu mi-a răspuns niciodată! Am înțeles atunci un lucru pe care ar fi trebuit să-l știe altcineva: că nu poți ocupa fotolii și încununări viagere, iar noi, actorii, să trăim ca niște figuranți, cu amintiri dulci sau dureroase, cu victorii plătite, cu sacrificii, cu neputințe și înfrângeri. Doar legământul pentru binele Teatrului – el este singurul, viager.
I.J.: Dintotdeauna, probabil că un actor a depins uneori de alții, respectiv de deciziile altora…
M.B..: Pe vremuri, actorul era fixat pe o etichetă standard: ingenuă, cochetă, amoreză etc. În epoca noastră modernă, lucrurile s-au schimbat. Actorul trebuie să fie polivalent, să poată juca și dramă, și comedie, și tragicomedie, și melodramă. Important e să i se dea posibilitatea să se exprime… Și asta depinde de factorii de decizie, cei care trebuie să alcătuiască un repertoriu bine gândit, pe măsura marilor actori și a celor laborioși. Dincolo de asta, orice actor își dorește să dea viață unui personaj anume la care visează, poate, încă din vremurile de debut. De cele mai multe ori, nu ajunge să-și împlinească visul pentru că nu depinde de el.
„Joc de cărți“,ultimul spectacol cu soțul meu, Vasile Cosma
I.J.: La zece ani după pensionare, ați jucat alături de Vasile Cosma într-un spectacol de… familie, „Gin Rummy“ („Joc de cărți“), în 1992. Care-i povestea… nepovestită a acelui spectacol, ultimul în care ați jucat alături de soțul dumneavoastră și în care ați fost și regizor?
M.B.: E, într-adevăr, o poveste aparte. „Gin Rummy“ (autor: Donald Coburn) s-a născut dintr-un fel de „joacă“. Am primit textul de la unul dintre cei mai dragi prieteni din vremea studenției, strălucitul actor Petre Gheorghiu de la Teatrul „Bulandra“. Trimițindu-ne acest text, el a vrut să ne facă o surpriză, spunându-ne: „Acest text dramatic vi se potrivește de minune pentru un viitor spectacol pe scena Naționalului din Craiova…“. Petre Gheorghiu nu știa că noi eram atunci, în 1992, deja pensionați. După ce am citit textul, am simțit deodată un impuls nestăpânit de a urca din nou pe scenă! Ne doream să jucăm din nou teatru. Ne trebuia, evident, o scenă. Inițial, am decis să-l jucăm în… livingul nostru de 26 metri pătrați de la casa din Florești (unde locuiam în acei ani), botezându-l „scenă“. Am purces apoi să dăm viață celor două personaje, să pătrundem în abisul sufletesc al celor doi bătrâni părăsiți, uitați de familii, într-o lume fără speranță, plină de suspine și disperare. Jocul de cărți era doar un pretext care le oferea celor doi prilejul unor conversații menite să le aline singurătatea cea ucigașă. Nu ne-am gândit nici o clipă că „joaca“ noastră s-ar putea transforma într-un spectacol autentic, pe o scenă adevărată… În urma unei întâlniri… întâmplătoare a lui Vasile cu directorul Emil Boroghină, acesta a decis să-l jucăm pe scena mică a Naționalului. Premiera a avut loc pe 1 mai 1992, după aproape zece ani de la ieșirea mea la pensie, reamintesc – forțată. Spectacolul nostru s-a bucurat de un succes neașteptat. Am împărtășit cu publicul entuziast din sală bucuria reîntâlnirii și satisfacția de a constata că încă ne mai iubeau și nu ne uitaseră! „Gin Rummy“ („Joc de cărți“) a fost, într-adevăr, ultimul spectacol în care am jucat împreună cu soțul meu, Vasile Cosma.
I.J.: Nu v-am văzut de mulți, mulți ani în sala de spectacole a Naționalului din Craiova, teatru pentru care ați „ars“ multe decenii, alături de regretatul soț al dumneavoastră, marele actor Vasile Cosma.
M.B.: Ați început acest dialog cu mine precizând, cu delicatețe, că sunt în preajma unei vârste „fragede“, 90 de ani, vârstă pe care împlinesc în penultima zi a acestui an, pe 30 decembrie. Și o… recunosc! După cum ați constatat, sunt lucidă, memoria nu m-a lăsat, dar îmi este greu să mai intru într-o sală de spectacole, mai ales că am o problemă cu vederea. Așa că am devenit un fel de „lup“ singuratec, mai ales după decesul dragului meu Vasile… De acum… aștept și eu ziua aceea în care îmi voi pierde… umbra…
