Lumea satului românesc se stinge ca o lumânare. În urmă rămân case îngropate în bălării și povești încremenite între zidurile crăpate. Frățila este unul dintre satele doljene în care în ultimii 30 de ani au pierit peste 100 de familii. Acum, din așezarea de pe colină se mai aude, din când în când, lătratul unui câine. În rest, e pustiu.
Frățila, județul Dolj, ne arată indicatorul. În față se vede o colină. Un bătrân care trage de un căruț în care cară o butelie ne îndeamnă să urcăm. „Mergeți, mergeți acolo. Să vedeți cum a ajuns România noastră. Cum mor bătrânii, fără să aibă pe nimeni să le aprindă o lumânare“. Și urcăm. Ajungem pe o uliță părăsită de unde viața pare să fi plecat de mult. Autoritățile locale ne spun că în anii ‘80 aici trăiau peste 120 de familii. Acum au mai rămas în jur de 20 de oameni, majoritatea bătrâni singuri.
Strigăm la o poartă. Tanti Gheorghița dă la o parte perdeaua de la geam, se uită câteva secunde, după care deschide ușa. „Da, da. Vin acu“, ne răspunde femeia. Merge în două ciomege și când ajunge la poartă oftează. Se bucură că ne vede. Și e mirată că cineva s-a ostenit să urce dealul și să îi mai întrebe pe bătrânii de aici cum o duc. Se așază pe banca de la poartă și începe să ne povestească. „Asta a mai rămas, e satul orbilor și șchiopilor, muică“, spune femeia resemnată.
„Nu părăsesc eu dealul plângerii“
Nici o familie de tineri nu mai e aici. Singurul tânăr care mai trece este băiatul cu pâinea. „Mai e Leana lui Nae, Ioana lui Ionel, în rest, nimeni. Nu e nici o familie de oameni tineri. Au plecat toți. Au rămas cei mai amărâți oameni în dealul ăsta. Singurul care mai trece pe aici este un băiat care ne aduce pâine, și ăla o zi vine, una nu. Dacă vine miercuri nu mai vine joi și tot așa“, povestește bătrâna.
Are 84 de ani. Bărbatul i-a murit. La fel și băiatul. Acum stă singură. Ochii încep să-i lăcrimeze când vorbește de ei și când își aduce aminte că în urmă cu câteva zeci de ani ulița care acum e pustie răsuna de glasurile copiilor. Atunci mai toată lumea muncea la colectiv. Era muncă multă, nu era timp de stat și satul Frățila încă trăia. „Înainte munceai cu sapa de-ți săreau ochii. Veneam cu furca de fier în spate de la treierat, de unde ne trimiteau. Era kilogramul de zahăr 9.000, acum e 3,5 lei. Munceam să facem cota, dacă ne mai rămânea ceva bine, dacă nu, asta era“, spune tanti Gheorghița.
Își strânge sub bărbie broboada și nu îi vine să creadă cât de repede a îmbrăcat-o bătrânețea. Are fata și nepoatele la Craiova, dar nici în ruptul capului nu se duce la ele. Sunt mândria ei, toate trei doctorițe, dar vrea să își ducă ultimii ani în casa pentru care a muncit o viață. „Abia îmi fac și eu mâncare și mă târăsc să-mi fac treburile prin bătătură. Am fetele la Craiova și mi-au zis să mă duc la ele, dar nu mă duc. De ce să aștept eu să-mi facă nepoata mâncare? Îmi fac eu când pot și mănânc ce am. Nu părăsesc eu dealul plângerii“.
„Aici stai la tineîn curte și taci“
Ajutată de cele două bastoane, bătrâna încă are dibăcie. În primăvară nu s-a lăsat până nu și-a pus singură în grădină câteva răzoare de roșii și castraveți. Și are grijă de păsările din bătătură. Cu pasările vorbește, că în rest nu are cu cine. „Am avut și eu o leacă de grădină. Am stat în genunchi și mi-am pus roșii și castraveți, ca să am și eu. Nu m-am dus să cer la alții. Îmi fac treburile prin bătutură, nu le las așa. Munca ne ține. Am și eu păsări și mă-ngrijesc de ele, că-n rest n-am ce face. N-am cu cine schimba o vorbă. De la Valerica până la mine nu mai e nimeni. Aici stai la tine în curte și taci“.
După o viață în care a văzut de toate, tanti Gheorghița are înțelepciunea să își ducă bătrânețea, deși în singurătate, cu optimism. Știe că Dumnezeu nu mai poate să-nvârtă roata. „Ce să mai faci acum?! S-a trecut timpul. Cum e versul ăla? Venea vremea și trecea cum era inima mea? Sau mai învârte Doamne o dată roata… Asta e soarta omului. N-ai ce face“, zice bătrâna oftând în timp ce mă mângâie pe mână și îmi spune că cele mai de preț lucruri trebuie să ne fie sănătatea și demnitatea.
Dă să intre în curte și se sprijină de stâlpul porții. Ne face cu mâna. Înainte să plecăm la drum îmi spune că acolo, la ziar, să o trec Șerbănescu M. Gheorghița, că așa o cheamă în acte. Îi fac semn că nu o să uit. Noi plecăm și ea se reîntoarce la singurătate.
„De 13 ani trăiesc în singurătate“
Mergem mai la vale și dăm de o casă cu zidurile crăpate. În curte te împiedici de iarba verde chiar și în noiembrie. Înăuntru se chinuie o bătrână muribundă, care nu mai are pe lume decât o nepoată care stă în alt sat și vine să îi aducă mâncare. Când apăsăm pe clanța ușii se aude un scârțâit asurzitor. Și tanti Gigi, cum îi spun oamenii, tresare. Ochii mari, rotunzi și negri se ațintesc la noi. Începe să plângă. De 13 ani stă singură. Nu are bărbat. Nici copii. E bolnavă și nu mai poate să iasă din casă. Singura care-i mai deschide ușa casei este nepoata. Bătrâna stă pe marginea patului din lemn, îmbrăcată într-o fustă portocalie cu flori verzi. Lângă ea are o punguță cu pâine. Deasupra capului, pe perete, stă tabloul care ne-o arată pe tanti Gigi în tinerețe.
Boala și singurătatea sunt poveri grele. „De 13 ani trăiesc în singurătate. Mai vine nepoata să-mi dea și mie mâncare. Înainte mai veneau vecinii pe la mine. Acum nu mai e nimeni. Nu mai are cine să vină. Doar doctorul a venit. Mănânc din borcan, în pat. De la o vreme mi-e și mai rău“, ne povestește femeia.
În tinerețe a lucrat la colectiv, ca toți vecinii. În 1991 a ieșit la pensie. Și acum se gândește că mâine, poimâine, o să moară, şi casa va rămâne şi ea părăsită, ca altele din sat. „Tot ce era frumos a rămas numai în mintea noastră. În satul asta n-o să mai rămână decât un cimitir de oameni şi de case“.
Pe masa din cameră are multe medicamente, un păhărel de colivă și un radio. Acolo ascultă ce se mai întâmplă în țară și de multe ori se minunează de ce aude. Când pe post se dă muzică îl oprește și îl mai aprinde când începe slujba. „Îl dau pe București și în fiecare dimineață ascult slujba. Și după aia îl mai pornesc la ora 16.00 că mai dau și atunci slujbă. Sunt muzici multe, dar nu mai ascult eu. Aud ce se întâmplă în țară și rămân crucită de multe ori“, spune femeia.
„Noaptea o duc cel mai greu“
Copil fiind, a trecut prin cel de-al doilea război mondial. A muncit unde și cât au spus comuniștii, dar nimic nu a fost mai greu decât nopțile albe de singurătate de acum. „Noaptea o duc cel mai greu… Câteodată mai cad, dar n-am ce face decât să-mi duc zilele până n-oi mai fi“.
Noi plecăm către civilizație. Tanti Gigi rămâne tot singură, dar e bucuroasă că cineva i-a trecut pragul. Se scuză că nu poate să ne „petreacă“. Un pisic vărgat merge după noi până la poartă. Închidem poarta de lemn care scârțâie ușor.
Într-o altă curte se aude un câine rătăcit. Prin geamurile ciobite ale multor case din Frățila bate vântul.
