Au muncit toată viața pentru o casă în care să-și petreacă liniștiți ultimii ani din viață, dar la bătrânețe au rămas fără nimic. Unii s-au despărțit sau și-au pierdut soțiile ori soții cu care au împărțit traiul zeci de ani. Alții au copiii plecați la muncă în străinătate și acasă nu mai e nimeni care să-i îngrijească. Așa au ajuns în cămine de bătrâni sau centre medico-sociale, cum li se mai spune instituțiilor în care bătrânii își duc zilele. Într-un conac din comuna Fălcoiu trăiesc acum 43 de bătrâni.
Sunt părinți, bunici și unii chiar străbunici. Copiii, nepoții și rudele le sunt în alte orașe ale țării sau peste granițe, iar ei au rămas singuri. Este situația multor vârstnici din Oltenia, cărora bătrânețea le este povară grea. Acum, își petrec toată ziua pe patul din salon, așa cum i se spune încăperii din cămin în care locuiesc, și trăiesc din amintiri. Unul din centrele pentru persoane vârstnice din Oltenia se află în comuna Fălcoiu din județul Olt. Fost conac boieresc, căminul ascunde poveștile a 43 de bătrâni care au înțeles că în viața reală nu există ținerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. România îmbătrânește. Pentru prima dată de la Revoluţie, numărul românilor de peste 65 de ani l-a depăşit pe cel al copiilor cu vârste până la 14 ani. În prezent, sunt 3,4 milioane de bătrâni.
CAP-ul transformat în cămin de bătrâni
Căminul de bătrâni din Fălcoiu este o mână întinsă bătrânilor care au rămas singuri după ce copiii l-au plecat în străinătate sau soții le-au murit. Funcționeză din 1997. Flancată de pădure de-o parte și alta, clădirea pare un mic castel. Lucian Dumitra, șeful centrului, ne povestește cu o voce calmă de ardelean, deși este get-beget oltean, că pe vremea comunismului căminul a fost sediu de CAP. După 1989, a ajuns cămin de bătrâni. „Capacitatea centrului este de 50 de locuri. Acum aici sunt 22 de bărbați și 21 de femei. Aici ajung oameni care au domiciliul în Olt. Beneficiază de asistență medicală non-stop. Pe o tură lucrează o asistentă și două infirmiere“, spune directorul. Contribuția maximă în bani a fiecărui bătrân este de 653 de lei. „Dacă bătrânul are 500 de lei pensie, luăm 60% din sumă, iar dacă are 2.000 de lei, nu luăm mai mult de 653 de lei. Diferența de bani îi rămâne omului sau familiei“, menționează Lucian Dumitra.
De 12 ani în centru
La parterul căminului locuiesc bătrânii care au probleme grave de sănătate, mulți dintre ei imobilizați. Trei cărucioare stau lipite de perete, iar pe două mese de plastic, în borcane, sunt puse câteva tufănici, singura pată de culoare din încăpere. Pe o scară îngustă, urcăm la primul etaj al căminului. Aici sunt saloanele în care trăiesc cei care încă pot merge și pot mânca fără ajutor. În hol stau trei bătrâni. S-au așezat cuminți pe scaune și se uită la televizor. Este singurul lor contact cu realitatea din afara căminului. În colțul încăperii ne atrage atenția o sobă înaltă vieneză, rămasă de pe vremea când aici locuia boierul. Auzind că am ajuns, nea Georgel iese din salon, însoțit de o asistentă, să vadă ce vânt ne aduce pe la ei. Gulerul alb al cămășii i se vede pe sub puloverul și vesta maro, semn de cochetărie. Intrăm în vorbă și ne spune că locuiește aici de 12 ani. Căminul esta casa lui și oamenii de aici, familia. La cei 72 de ani, ochii săi albaștri au văzut multe și au lăcrimat de multe ori, pe ascuns, de singurătate. A lucrat zeci de ani ca economist contabil, a avut soție și familie. Acum mai are doar amintirile. „Sunt născut în Cezineni, am crescut în Caracal și 35 de ani am locuit în Corabia. Am făcut casă pe pământul soției, după 35 de ani ne-am despărțit și m-a dat afară. Nu am avut unde să mă mai duc. Copiii sunt fiecare cu necazurile lor, băiatul la București, fata la Timișoara“, povestește bătrânul.
„Dacă n-ai tu camera ta, nu e bine”
Căminul a fost salvarea de moment. Demoralizat, a crezut că nu o să poată merge mai departe, dar a învățat că la orice vârstă o poți lua de la capăt. Își petrece zilele pe patul mic, acoperit cu o cuvertură roșie. Stă în cameră cu alți cinci bătrâni măcinați de boală și suferință. Când am ajuns noi, erau necăjiți că nu puteau să curețe frigiderul. În tinerețe, nea Georgel visa că o să-și petreacă bătrânețea într-o casă plină de nepoți. Când vorbește despre asta, strânge din dinți, dar, totuși, are puterea să zâmbească la gândul că locuiește în cămin și nu pe stradă. „E bine și aici. Aici mi-am găsit salvarea. Din cauza problemelor, simțeam că toată lumea se pierde. Dar încet mi-am revenit. Poziționarea căminului și atmosfera m-au ajutat. Însă și aici fiecare are problemele lui și mai puțin reușim să comunicăm. Mai jucăm table, ne uităm la televizor. Nu mi-am închipuit niciodată că o să ajung să îmi petrec bătrânețea în cămin. Cu copiii mai țin legătura, dar mai rar. Mă mai duc eu pe la ei când pot. Dar dacă n-ai tu camera ta, nu e bine“, spune nea Georgel.
„Stăm mulți în cameră. Unul vrea ceva, altul altceva“
Tot ce mai are acum este o valiză de bancuri. „Hai să vi-o arăt. Poate mă ajutați să le public undeva“, ne spune bătrânul, care ne îndeamnă să intrăm în camera unde locuiește. Valiza este pusă pe șifonier. Trage un scaun, se urcă repede pe el, ia valiza și o pune pe pat. În ea sunt sute de bucățele de hârtie decupate din ziare și cărticele. Le-a strâns în cei 12 ani de când stă în cămin. Pe lângă faptul că le colecționează, îi și înveselește pe cei alături de care locuiește. „Ia să vedeți ce talent actoricesc are“, ne șoptește asistenta. Nea Georgel ne spune și nouă un banc, ultimul învățat. Ne avertizează că știe și unele mai deocheate, dar se rezumă la unul „civilizat“. Cu câte-o istorioară veselă, face zilele bătrânilor de aici mai frumoase.
Cu nea Georgel după noi, care ne spune în continuare bancuri, ajungem în altă cameră. În semiîntuneric dăm de Dumitru Clement. Are 66 de ani, iar ultimii 13 ani i-a trăit în căminul de bătrâni. Boala l-a lovit din tinerețe. Problemele l-au adus în situația în care este acum. De soție s-a despărțit, iar cele trei fete pe care le are sunt fiecare cu viața ei. Este pensionat de la 37 de ani pentru că suferă de mai multe boli. „Viața nu poate fi ușoară aici. Stăm mulți în cameră. Unul vrea ceva, altul altceva. Fiind bolnav de tânăr, cumva mă așteptam să ajung aici. Într-un fel, suntem o familie. Personalul medical, oamenii de aici îți devin apropiați. Cu ei îți duci durerile, greutățile, singurătatea. E bine în cămin, dar nu e ca acasă. Unii dintre oamenii de aici au pierit. Uneori ne apropiem unii de alți și un astfel de moment este greu. Asta e viața și, din păcate, nu putem schimba nimic“, spune domnul Clement, care se uită în zare pe ochiul de geam rămas neacoperit de perdea.
Bătrâni mulți, personal insuficient
Iarna, aici sunt aduși mulți bătrâni care nu au pe nimeni. De curând, au venit doi bătrâni găsiți înghetați de frig în casă. Problema căminului este că nu are personal suficient. În 2011, avea 57 de salariați, acum mai sunt 31. „Ne descurcăm foarte greu. Noaptea este greu să lucreze doar trei femei. Când una dintre infirmiere este în concediu, activitatea este și mai îngreunată. Sunt persoane care necesită îngrijire la pat, trebuie să le faci baie, să le dai tava cu mâncare la pat, să-i schimbi“, explică managerul.
Noi plecăm. Bătrânii rămân în conac, cu bancurile, cu suferința, cu boala. De la fereastră, unii ne fac cu mâna, apoi, după ce văd că mașina pornește la drum, trag perdeaua și se întorc în patul în care nopțile sunt atât de lungi, iar zilele atât de monotone.
