Comuna Dârvari, din județul Mehedinți, cu satele ei, reflectă imaginea comunităților rurale oltenești din zilele noastre. Oameni îmbătrâniți, nevoi multe, infrastructură deficitară. O radiografie a comunei ne-au făcut-o cei îndreptățiți, localnicii.
Am poposit în comuna Dârvari din Județul Mehedinți într-o zi de decembrie. Zi cu soare, dar cu un vânt usturător. Am pornit la pas pe ulițele celor două sate: Dârvari și Gemeni. Câteva gâște se scăldau nestingherite în bălțile din mijlocul drumului. Asfaltul nu a ajuns decât pentru strada principală. Satele sunt îmbătrânite. Dovadă stau casele vechi, unele părăsite, altele locuite, toate vizibil afectate de trecerea timpului. Și oamenii locului poartă povara anilor ce au trecut peste ei.
Lumea văzută de la Dârvari
Ne-am oprit de fiecare dată când i-am întâlnit, pentru a le asculta păsurile. Am primit în schimb cea mai obiectivă descriere a locului. „E anarhie. Toate merg ca dracu! Nici o instituție a statului nu își face datoria, de la prima până la ultima. Ce să facem? Vai de noi! E greu! Sunt probleme de toate felurile, se fură mult, de la oameni, de pe unde apucă. Instituțiile statului ar trebui să știe să ia măsuri, dar poliția face ce fac toți în țară“. Suntem întrebați: „Vi se pare că activează poliția în țară?“. În lipsa unui răspuns din partea noastră, îşi răspunde singur: „Mie nu!“. Și, la sfârșit, vine și consolarea „Asta este!… Drumurile, uitați-vă și dumneavoastră!… Apă curentă, la fântână… Celelalte sunt vise“.
Ne continuăm drumul și ajungem în satul Gemeni. Aflăm de la localnici că și aici, pe ulițele pline de noroi, toamna, iarna, primăvara, piesa de rezistență sunt cizmele și că „furtul“ e sport local. „Se fură ca-n târgul lui Cremene. Tot ce se prinde: cai, vaci, oi!”, primim lămuriri din partea unui localnic.
„Când or veni, Doamne, alți oameni?…“
Mergem mai departe. La poarta unei gospodării, pe o bancă, două bătrâne stau de vorbă. Imaginea pe care ne-o creionează nu diferă cu mult de ceea ce am aflat până în momentul întâlnirii cu ele. „E bine! Dar sunt mulți care ne fură oi, porci, bani. Unui vecin i-a luat frigiderul cu tot ce avea în el. N-am mai auzit așa ceva! Așa hoțomănării! Nu au oamenii cu ce să trăiască și atunci «Hai să furăm! Tu pândește și eu iau, și împărțim ce luăm!»“, ne explică bătrânele. Primim lămuriri și despre primarul suspendat, care a fost acuzat de comiterea infracțiunilor de abuz în serviciu, două infracțiuni de hărțuire sexuală și alte două infracțiuni de folosire abuzivă a funcției în scop sexual. „Am avut primar bun. Sărac a fost, nu are carte multă. L-au pus primar. A fost gospodar, ce mai! A făcut și el ce a putut pe aici. Îl declară lumea rău. Eu sunt mai bătrână. Văd că n-a făcut rău, a făcut căminul, școala, asfalt la strada mare. Acum Dumnezeu e deasupra și vede mai bine ca noi. Dar ce o mai fi de acum înainte, ce om mai avea, nu știu!“.
Își plâng amarul vieții: „Noi suntem chinuiți de mici. Când intra Janeta (perceptorul – n.r.) în sat, copiii se ascundeau în groapa de var, că veneau și îți luau tot din bătătură. Acum ajungem tot acolo“. Se uită cu disperare la banii puțini pe care îi primesc ca pensie. Lipsurile comunității în care trăiesc par nesemnificative. „Nu ar fi problemă apa, ci pensiile, care sunt mici și nu prea ne descurcăm cu ele. Am lucrat la fabrica de pâine. Am pensie 600 de lei. Plătesc lumină, plătesc de toate“, ne destăinuie una dintre bătrâne, în vreme ce cealaltă completează: „Eu am lucrat la unitate 17 ani și opt ani la CAP, și am 550 de lei pensie. Ce să fac din ei? Eu le-aș da banii mei ălora mari de la București, care ne conduc, să se descurce și ei o lună cu ei. Să văd ce ar mânca!“.
Nu pot să nu se gândească la copii lor, care iau calea străinătății în căutarea unui trai mai bun. „Unde să se ducă ăi tineri? Cu Ceaușescu – să nu ne supărăm nici unul, că sunt bătrână și am lucrat, și am ieșit la pensie -, aveai serviciu, te băga. Hai la bomboane! Hai colo! Tineretul de azi nu are unde să muncească. Ce o face, nu știu! Pleacă din țară. Am un nepot în Portugalia și îl întreb: «Mamă, vii? Că tăiem și noi porc, să-ți dăm o bucată de carne». Îmi spune: «Nu viu, mamă, că mă costă drumul. Mai bine iau carne de aici». Și așa noi rămânem singuri. Nu mai avem pe nimeni. Ne-or mai vizita groparii, să ne ducă. E greu!“.
Privesc fără speranță în viitor, nu al lor, ci al copiilor lor, și nu se pot abține să nu se revolte, în stilul lor. „Așa hoțomănii! Când or veni, Doamne, alți oameni, că noi suntem bătrâni și om pleca, ne-om duce în alt oraș, la Dumnezeu?! Nu mai vedem noi binele aici! Speranța s-a dus! Lu doamna Udrea ce-i făcură, că luă o grămadă de milioane, miliarde?! Ce-i făcu?! O luă din târnă și o pusă în coș! Doamne, minuni! Ăsta e trai bun! Cine știe ce o mai veni apoi? Că ce e acum e vai de noi!“.
Speranța s-a dus, pentru cei bătrâni. Rămâne doar neputința lor de a mai schimba ceva în lume și grija ce o au pentru copiii lor, căci nu întrevăd pentru ei un trai mai bun decât al lor.
