Stabilit în Franţa de peste două decenii, matematicianul craiovean Louis Funar a răspuns, prin e-mail, chestionarului GdS.
Ion Jianu: Sunteţi o personalitate în domeniul matematicii încă din perioada în care eraţi elev de liceu în Craiova la fostul „Nicolae Bălcescu“, în prezent Colegiul „Carol I“ (trei medalii – bronz, aur, argint la olimpiadele internaţionale de matematică), aşa încât v-aş întreba altceva: ce hobby-uri aveaţi pe atunci? Ce hobby-uri aveţi acum? Şi când aveţi timp pentru ele?
Louis Funar: Îmi plăcea de pe atunci să citesc şi să ascult muzică. Astăzi am puţin timp liber, aşa că, de cele mai multe ori, ascult muzică în timp ce lucrez, iar de citit, citesc mai mult când sunt în tren. Altminteri, merg pe munte din când în când.
I.J.: Aveţi un prenume francez (Louis), iar după 1990 v-aţi stabilit în Franţa… O predestinare încă de la naştere? Ursitoarele, destinul…?
L.F.: Hazardul a făcut să ajung în Franţa şi apoi să mă şi stabilesc aici. Afinităţile şi deosebirile dintre cele două culturi au jucat, bineînţeles, un rol important, însă primul factor a fost posibilitatea de a-mi urma cariera într-un cadru stimulant.
A lucra la un doctorat, o primă experienţă
în activitatea
de cercetare
I.J.: Aţi condus doctorate la o vârstă fragedă. Cum v-au privit doctoranzii, mai ales că nu eraţi francez?
L.F.: Relaţia între un doctorand şi îndrumătorul său este una de încredere reciprocă. A lucra la un doctorat este departe de a fi o simplă dobândire a unei expertize sau acumularea de noi cunoştinţe, ci mai degrabă o primă experienţă în activitatea de cercetare. Chiar dacă finalitatea acesteia este un număr de rezultate originale concretizate în articole ştiinţifice publicate în reviste de specialitate, partea cea mai importantă este demersul ştiinţific. O mare parte din responsabilitatea îndrumătorului este găsirea unor subiecte cu potenţial şi urmărirea îndeaproape a realizării unor obiective concrete. Drumul parcurs de doctorand este iniţiatic, iar ultima sa etapă este tocmai obţinerea independenţei intelectuale.
Craiova rămâne oraşul meu natal drag
I.J.: V-aţi stabilit la Grenoble, aţi vizitat în interes profesional aproape toată lumea, aţi revenit şi la Craiova. Din România, din Cetatea Băniei, nu v-a (re)chemat nimeni acasă, nu v-a oferit cineva vreo funcţie importantă, nu vi s-a cerut un sfat ş.a.m.d.?
L.F.: Am revenit aproape în fiecare an în România şi am participat la diverse acţiuni ştiinţifice împreună cu prieteni, colegi şi foşti profesori. Este adevărat că timpul petrecut în Craiova a fost cam scurt în ultimii ani, lucru ce a restrâns şi posibilităţile de colaborare. Dar asta s-a datorat, mai degrabă, multiplelor proiecte ce au luat naştere între timp la Cluj şi București şi timpului mereu limitat. Craiova rămâne oraşul meu natal drag.
I.J.: Vă mai menţineţi afirmaţia că nivelul unui absolvent de liceu românesc este egal sau chiar depăşeşte nivelul unui student foarte bun din anul II din Franţa sau SUA?
L.F.: Cred că, din punct de vedere statistic, există şansa ca această afirmaţie să fie în continuare adevărată. Însă eforturile ce se fac la nivelul unor ţări, precum Franţa sau SUA, vor da rezultate ce pot schimba datele în viitorul apropiat.
Premiul „Ţiţeica“, una dintre cele mai înalte distincţii pentru cercetarea matematică
I.J.: Aţi avut colegi de clasă (la „Carol I“) cu notorietate, Daniel Matei (matematician), Mugur Mihăiescu (actor) şi alţii. Aţi aflat că Premiul „Ţiţeica“ al Academiei Române pe 2013 a revenit colegului şi prietenului Daniel Matei? Cum comentaţi?
L.F.: Gheorghe Ţiţeica, fost elev al Liceului „Carol I“, a fost un matematician cu rezultate importante în geometria diferenţială. Premiul „Ţiţeica“ este, probabil, una dintre cele mai înalte distincţii pentru cercetarea matematică românească. Nu poate decât să mă bucure faptul că multiplele contribuţii ale prietenului meu Daniel Matei la soluţionarea unor probleme de geometrie şi topologie au avut ecou şi o recunoaştere binemeritată din partea Academiei Române.
I.J.: Ce lecţie de viaţă v-a dat matematica? Aţi avut şi momente de însingurare, de „supărare“ pe matematică?
L.F.: Viaţa nu are alt sens decât cel pe care încercăm să i-l dăm, fiecare dintre noi, iar pentru mine acesta înseamnă a face matematică. Deşi este nevoie de disciplină, este o experienţă ludică şi plină de mister, precum cea a căutătorilor de comori din alte timpuri.
