Aflată la aproape 50 de kilometri de Drobeta Turnu Severin, comuna Bala este cunoscută din cele mai vechi timpuri. Alături de Ponoarele, este una dintre cele mai întinse localități rurale din Mehedinți, cu cel mai mare număr de sate, aflate la distanțe de până la 20 km de centrul comunei. Un popas la Bala înseamnă o incursiune în trecut și un răsfăț al sufletului ce se desfată cu imaginile pictate de natură.
Bala, recunoscută pentru izvoarele termale, aduce cu ea din trecut numeroase povești. În aceste locuri, legendele încă circulă. Se spune că în zona satului Dâlma există un tunel de pe timpul dacilor, acesta servind ca loc de refugiu pentru populaţie. Pe aceste meleaguri a trecut şi Tudor Vladimirescu în fruntea unei cete de panduri, în drumul către Padeş. Pe timpul fanarioţilor aici au funcţionat două zahanale – un fel de bodegă – unde călătorii mâncau, dormeau şi îşi adăpau și hrăneau animalele. Pe coline mai dăinuie şi astăzi clădirile unor biserici construite din lemn, vechi de peste 200 de ani, dar și lăcașuri de cult religios trainice, cum este cel din satul Crainici. Amplasată în vecinătatea dealului numit „Scaunul Domnesc“, încadrată de brazi falnici, Biserica „Intrarea în biserică a Maicii Domnului“ păstrează și astăzi fresca originală de la 1837.
Supranumită și Mănăstirea Burnaz, Biserica Parohială Crainici a fost ctitorită în 1818 de Ion Burnaz cu fiul său, Costache Burnaz, și cu soțiile lor, Ana și Ruxandra, fiind sfințită și pictată în 1837. Se spune că boierii Burnaz au dorit să realizeze acest lăcaș după ce au văzut Biserica Glogovenilor, construită la 1730 în satul Glogova, din județul Gorj.
Este un loc plin de legendă, unde zgomotul ușor al trecerii vântului printre crengile brazilor se face auzit.
Conform tradiției locale, domnitorul Radu cel Frumos, care a pășit de multe ori pe aceste meleaguri, a construit aici un frumos foișor de vară, lucrat în întregime din lemn, dar care, cu timpul, a căzut în ruină și a dispărut. Biserica a fost folosită și de Tudor Vladimirescu cu ocazia mișcării de la 1821, când a așezat aici o gardă de observație, împrejurimile oferind mereu ascunzători și refugii pentru locuitori, mai ales în vremurile tulburi ale istoriei. Încântă nu numai istoria care s-a scris în acest colț de lume, dar și arta desăvârșită a celor care au zugrăvit cu pensula pe exterior, de jur-împrejur, sub streșinile acoperișului, profeții din Vechiul Testament și apostolii din Noul Testament.
De la lume adunate și iarăși la lume date
Urcăm pante, urmând cursul ulițelor satelor din Bala și admirăm case pe care lacătele s-au pus de mult, căci bătrânii locului au plecat spre alte meleaguri. Ne ies în cale case cu pridvor de lemn, curți în care tronează căpițele de fân acoperite de coceni, din loc în loc, pentru a asculta poveștile oamenilor locului.
„Bala se întinde de la Comănești la Dâlma. Majoritatea localnicilor au lucrat la mină și carieră, iar acum au rămas pensionarii, șomerii ca peste tot în Oltenia, dar și case goale. Satul Crainici cred că în proporție de 50 la sută este gol“, spune Dan Popescu.
Pe altă uliță din Bala de Sus, Ana Dumitra ne creionează aceeași imagine. „Ăi bătrâni s-au dus. Sunt numai case închise. Eu în casa în care m-am născut am fost nouă la masă, dintre care cinci copii. Ne-au crescut bunicii așa cum au știut. Tata era cantonier. Acum casa este închisă. Bătrânii noștri erau oameni destupați la minte, de o bunătate rară, ca pâinea lui Dumnezeu și omenoși. Nu mai moștenim noi calitățile lor! Acum numai în minciună și în răutate trăim. Sunt prea puțini oameni ai satului care mai știu de omenie“, povestește Ana Dumitra.
O casă-muzeu, cea a lui Petre Scurtu, ne atrage atenția. Este un fel de autobiografie cioplită în lemn şi piatră. Gardul ce împrejmuiește gospodăria este format din sculpturi în piatră.
„Ciclul vieții, treptele vieții sale“, ne explică nepoata, ce îngrijește cățelul, singurul suflet din acea ogradă. Pe varul alb al pereților casei sunt scrise tot felul de gânduri, ce ies din gurile unor chipuri sculptate în relief. Nepoata lui Petre Scurtu ne deschide ușa, zăvorâtă cu trei lacăte mari. Urcăm pe scări de lemn și ajungem într-o cameră. Toate lucrările celui care și-a dedicat o parte a vieții sculpturii și istoriei comunei sunt așezate pe bănci, pe podea. În fața fiecăreia este câte un număr, ca într-un depozit, unde sunt adăpostite piese de inventar. Pe toți pereții sunt întinse schițe. Doar în fața unui vechi război de țesut și a câtorva obiecte casnice ce vorbesc de îndeletnicirile străvechi ale oamenilor din acest loc nu sunt așezate bilețele. Forme sculptate în lemn fascinează alături de pietre interesante, opere ale naturii, ca într-o poveste despre muritori și divinitate.
„Petre Scurtu a lucrat în cadrul armatei și a venit aici, la țară, și a făcut numai lucruri minunate. Istoria locului de la el am aflat-o, cu tot ceea ce înseamnă viața satului, cu bătrânii de demult, care au viețuit pe aici și s-au dus dincolo. A scris cărți. Ne-a dat și nouă, celor din sat“, povestește Ana Dumitra.
Părăsim gospodăria și gustăm din darurile naturii. Ajungem pe căi înguste la cascada pe care oamenii locului au numit „Urlătoarea“, căci zgomotul apei în cădere este asurzitor. Partener de drum ne este izvorul, ce își face loc pe sub pojghița de gheață. După câteva minute de mers, din spatele unor blocuri mari de piatră îmbrăcate în vegetație apare cascada, completând tabloul feeric pe care natura l-a creat în acest loc din Oltenia.
