Maria Coujil Pretorian are 94 de ani. S-a născut în Ostroveni și tot acolo a trăit toată viața. A sădit în sufletul multor generații de elevi dragostea pentru limba franceză. Este un dascăl de modă veche, format pe băncile școlilor de odinioară, la pension.
Sprijinindu-și bătrâne-țile într-un baston, Maria Coujil Pretorian străbate cu pași mărunți strada principală din Ostroveni. Deși are 94 de ani, fosta profesoară de franceză nu renunță la obișnuitele plimbări. Înclină capul în semn de salut de fiecare dată când cineva îi iese în cale. Ține în mână o poșetă în care are câteva acte, iar ținuta sa, deși ușor uzată, este aleasă cu grijă, căci orice dascăl care se respectă acordă întotdeauna atenția cuvenită vestimentației. Am poftit-o politicos pe o băncuță, la umbra unui corcoduș ce își etala florile în razele soarelui.
În vremuri de altădată
Bastonul este așezat deoparte, mâinile îmbătrânite tremură ușor, iar amintirile încep să se depene. „Bunicii mei au fost teologi, la Giurgița, lângă Portărești. În 1880, părinții mei s-au stabilit în Ostroveni. Erau intelectuali. Mama nu a putut să profeseze pentru că a trebuit să se ocupe de educația noastră, a copiilor. Am fost opt la casa părintească, cinci băieți și trei fete. Tata a fost învățător. Cunoștea germana și franceza. A fost numit învățător și director la școala din satul Orășani, comuna Grindeni, actualmente Ostroveni. Când a venit în școală, a trebuit să doarmă pe o saltea într-o clasă până și-a luat terenul pe care a ridicat casa cu bani de la Banca Comerțului din Craiova. Eu m-am născut în 1921 aici, în Ostroveni“, povestește Maria Coujil Pretorian.
Pe băncile școlii primare din Ostroveni a deprins tainele scrisului și cititului, pentru ca apoi să meargă, după moda timpului, la pension, la Craiova. Acolo a învățat nu numai tainele ascunse în cărți, ci și cum să atingă clapele unui pian în așa fel încât sunetul să fie unul plăcut urechii, tot astfel cum primii pași de dans tot acolo i-a deprins. Educația, bunele maniere erau foarte importante. În saloanele acelor vremuri se vorbeau franceza și germana, iar la pension se preda tot în aceste limbi. „Mergeam în oraș cu pedagogul. Dacă ieșeam cu nemțoaica, trebuia să vorbim numai germană, dacă mergeam cu franțuzoaica vorbeam franceză. Nu aveam voie să vorbim românește“, își amintește de acele vremuri Maria Coujil Pretorian. Seriozitatea, disciplina erau reguli de la care nimeni nu trebuia să facă rabat.
Anii au trecut, iar eleva de odinioară a ajuns la catedra de franceză a școlii din Ostroveni, după ce în prealabil studiase doi ani la Geografie-Istorie și alți trei la Stomatologie. „Am făcut doi ani la Geografie-Istorie în București. Nu mi-a plăcut. Apoi am făcut Stomatologia, trei ani, dar pentru că un cumnat a împrumutat o sumă de bani unui deportat a fost arestat, iar eu a trebuit să mă retrag de la facultate. Am venit apoi profesor prin concurs la Ostroveni“, povestește Maria Coujil Pretorian.
La catedra de franceză
Multe generații de copii au trecut prin mâinile dascălului. Dragostea pentru limba franceză, ușurința cu care se făcea înțeleasă de elevi au făcut din Maria Coujil Pretorian un pedagog respectat și apreciat. „Când venea câte o inspecție în școală, nu erau conduși la orele de matematică, română, materii de bază, ci la ale mele. La mine la clasă, pentru că așa îi formasem pe elevi, se vorbea numai în franceză. De la mine din clasă nu ieșeau elevii până nu stăpâneau arta conversației. Sistemul de învățământ era unul serios. Nu se pomenea ca vreun elev să insulte vreun profesor. Era disciplină“, își amintește cu plăcere de cei mai frumoși ani petrecuți la catedră Maria Coujil Pretorian.
A ieșit la pensie în 1978. O problemă de sănătate a îndepărtat-o de catedră. „Pe vremea mea nu erau mașinile care trec acum din jumătate în jumătate de oră. Mergeam pe bicicletă în toate anotimpurile, chiar și iarna. De mai multe ori am căzut, iar aceste căzături și-au pus amprenta asupra sănătății mele. A trebuit să renunț“, spune Maria Coujil Pretorian.
Îi este dor de anii de școală, de elevi. Franceza nu a uitat-o, o folosește și acum din când în când, asigurând interlocutorului necunoscător și traducerea aferentă. Cu expresii în franceză își presară și discuțiile pe care le poartă cu foștii elevi, atunci când îi întâlnește pe stradă, în obișnuitele sale plimbări, și deapănă împreună amintiri de pe vremea când de la catedră îi ajuta să descifreze tainele acestei limbi melodioase.
