Articolul de mai jos este scris de Ioana Ionescu, o tânără arhitectă din Craiova, absolventă a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ și bursieră Erasmus a Universității de Arhitectură din Sheffield, Marea Britanie. În prezent, ea urmează un al doilea masterat în urbanism, la Universitatea Tehnică (TU) Delft din Olanda. Ioana a avut experiență practică în Craiova și în Rotterdam, lucrând la proiecte naționale și internaționale de la scara obiectului de arhitectură la scara orașului sau scară teritorială. Din 2014, Ioana este editor la revista de urbanism și arhitectură peisageră Atlantis în cadrul TU Delft.
Am să încep prin a discuta nu despre estetică, ci despre piesa de teatru care s-a jucat pe acest deal. În această piesă, principalii actori sunt oamenii care mergeau în parcul de la teatru. Este vorba despre cum oamenii îndrăgesc locul și cum îl utilizează. Nici un arhitect sau urbanist nu poate ghici roadele unui proiect în totalitate, dar un proiectant bun îl poate, bineînțeles, pregăti. Proiectul îndrăgit de locuitorul lui este o întâmplare aproape miraculoasă și minunată atât pentru proiectant, cât și pentru utilizator. Pentru mine și mulți alții, parcul a fost un loc drag, mereu animat, ce aparținea tuturor.
În parcul de la teatru m-am jucat deseori când eram copil, deși locuiesc într-un alt cartier. În parcul de la teatru, vara târziu, am povestit cu cei din trupa de dans de la Liceul „Carol I“, înconjurați de oameni de toate vârstele și din tot orașul. În parc se jucau campionate de șah, unii se sărutau, alții se dădeau cu skateboard-ul, se amplasau târguri, se strângeau tot felul de grupuri. Acum, parcul aparține celor 619 şoferi din subsol, iar placa ridicolă de la suprafață ne aparține nouă, tuturor cetățenilor. Dincolo de estetică, vom înțelege în luna lui august, la 35°C, de ce acest proiect este deficitar.
Ca urbanist, am fost educată că nu am dreptul să hotărăsc soarta unei comunități, cum au făcut intervențiile totalitariste ale celor ce au fost mereu cu gândul la timpul prezent, la mandatul lor, la experimentul lor, nicidecum la generațiile actuale sau viitoare. Am fost atenționată că proiectul orașului este unul colectiv și că arhitecții și urbaniștii trebuie să proiecteze nu numai estetic, ci și să construiască pe relații spațiale existente, cu resursele și cu oamenii locului.
Aici nu este vorba numai despre relații spațiale, ci și despre relații între oameni, legături care să crească în timp fără să afecteze cultura locală sau universul social, ci să consolideze, să repare și să susțină prin inovație. Revenind la monumentala parcare din Craiova, proiectul apare ca o glumă proastă, dar și ca un cuțit în sufletul oamenilor care îndrăgesc orașul, au crescut aici și au ales să îl locuiască toată viața lor.
Orașele aparțin, în cultura contemporană, oamenilor. Nu avem de ales decât să ne desprindem de trecut şi să locuim orașul mai ecologic, mai sănătos, mai ieftin, mai rațional, mai modest și mai creativ. Londra, New York, Paris și întreaga Olandă devin exemple pentru multe alte orașe ce se confruntă cu problema mașinilor, luând de curând decizii radicale în privința zonelor centrale, a îmbunătățirii transportului public și transportului lent.
Surpriză: întreaga societate are de câștigat, orașele sunt mai curate, mai aproape de oameni, și oferă multe alte avantaje în schimbul renunțării la mașină. Dezvoltarea și avântul din Craiova nu sunt însoțite nici de măsuri ingenioase și nici ieftine. Sunt doar proiecte din ce în ce mai costisitoare pentru generațiile următoare, ce vor moșteni un oraș nelocuibil și hidos, pe care îl vor părăsi cu prima ocazie. Să ne considerăm norocoși că trăim într-un loc „nedezvoltat“, mai natural, mai firesc și mai puțin tehnologizat sau artificial. Proiectul contemporan european investește să devină „nedezvoltat“, investește să recupereze natura, să îndepărteze betonul, să fie un proiect modest, creativ, estetic cu intervenții raționale, cât mai puțin radicale și costisitoare.
Orașul Craiova nu trebuie să treacă prin proiecte insalubre tipice gafelor greu de îndepărtat din Europa anilor ‘50-‘80. Aceste gen de proiecte planificate numai la scară urbană mare au eșuat prin defecte sociale și ecologice, iar acum se reconsideră cu dificultate și costuri mari. În Craiova, trista experiență a acestei arhitecturi își începe construcția. Atenție, nu este vorba numai de proiectul parcării de la teatru, ci și de cartierul chinezesc și probabil multe altele de care vom afla cu tristețe când începe șantierul și proiectul final ne va surprinde.
Arhitectul Teatrului Național a scris: „Amenajarea unui parc, organizarea accesului rutier la teatru și asigurarea parcajelor necesare pentru vehicule au reprezentat un minuțios studiu de sistematizare verticală pentru crearea unor terase și peluze succesive, care să lase nealterată perspectiva ascendentă către teatru… De asemenea, nu ni s-a părut că un contact cât mai amplu cu exteriorul – în speță zona verde a parcului central – ar dăuna «catharsis»-ului atât de căutat azi în teatru…“.
Parcarea de la Teatrul National a șters un proiect contemporan ce concură cu aspirațiile multor proiecte actuale (mă refer aici la discursul global, nu local). Parcul a fost proiectat împreună cu Teatrul Național de arhitectul Alexandru Iotzu, consultându-se cu arhitecți implicați în lumea teatrului, celebri la nivel național și internațional, precum Liviu Ciulei, Paul Bortnovski şi Traian Niţescu. Teatrul nu se rezumă la clădire, era un teatru pe tot dealul a cărui geometrie rezona cu topografia locului, proiectând un spațiu public exhaustiv: acoperit și descoperit. Acum zăresc în perspective postate pe internet un ciot de arhitectură pe deal și o gură de aerisire. Imaginea îmi amintește de incinta din spatele cinematografului Patria: spații peste spații nevalorificate, netrăite, parcate pe dreapta.
La prima vedere, proiectul parcării pare o poză dintr-o favelă sud-americană. De multe ori, am remarcat chiar și în facultate o atracție a multor arhitecți către arhitectura modernistă sud-americană. Modelul acestei arhitecturi este susținut de clădiri precedente uimitoare din punct de vedere al proiectului estetic și structural, dar uneori aceste arhitecturi au fost însoțite de probleme sociale grave. Proiectul din fostul parc al teatrului pare să fi avut un astfel de ideal. S-a dovedit în timp că, pe lângă problema esteticii, acest gen de arhitectură creează probleme legate de siguranță (e plin de ziduri oarbe) și ecologie (o întindere de beton).
În Craiova, parcarea de la teatru pare să combine un ideal modernist brazilian cu un discurs simetric monumental, unde proiectele tehnice par să fi fost o povară. Parcarea de la teatru, proiectată ca o parcare-palat, nu poartă, spre tristețea tuturor, nici un mesaj, de nici un fel. S-a șters un reușit proiect de comunitate și arhitectură și am primit în schimb o parcare banală, îndesată cu greu în situl nepotrivit din punct de vedere al potențialului și topografiei. Proiectul de arhitectură nu există.
Propun să învățăm din greșeli și măcar de data asta să transformăm răul spre bine și să ne dovedim mai puțin individualiști, indiferenți sau coruptibili. Propun să ieșim curajoși din paradigma comunistă, indiferent cât de apropiați suntem de ea prin fapte, oameni, generații, metehne sau idealuri arhitecturale amatoriste. Ștergerea parcului de la teatru este o pierdere estetică, culturală și financiară, dar repet: orașul contemporan poate aparține locuitorilor săi.
Ioana Ionescu
