„Să speri întotdeauna. Să nu descurajezi niciodată“ sunt cuvintele rostite cândva de Ștefan Odobleja, părintele ciberneticii. Astăzi, ele sunt scrise pe monumentul ridicat de oamenii locului în fața curții unde s-a aflat cândva casa în care s-a născut și a locuit o vreme savantul. În satul ce-i poartă astăzi numele, din comuna mehedințeană Livezile, florile ce au îmbrăcat copacii se scutură ușor. Dansul lor, adierea aceea aduce cu sine povești de ieri ce au în centrul atenției chipul celui care își poartă peste timp numele de Ștefan Odobleja.
Pe ulița încă neasfaltată, în spatele unui gard din fier, un panou răsare lângă fundația unei case. Un vecin inimos, rudă îndepărtată de-a savantului, văzând interesul nostru, se înduplecă și ne poftește în propria gospodărie, de unde ne înlesnește intrarea în curtea în care odinioară era casa lui Ștefan Odobleja. Poveștile încep să se depene, în adierea caldă a vântului blând de primăvară. „De anul trecut a început reconstruirea casei Ștefan Odobleja, într-un ritm alert. S-a făcut fundația. Se reconstituie exact cum era. De ani întregi, băiatul savantului a încercat să facă acest proiect. Casa a luat foc în întregime prin anii ‘70. Nu a mai rămas nimic din ea. Îmi amintesc că la acel moment eu nu stăteam aici, ci în Banat, cu părinții. Când ne-am mutat aici, îmi povesteau copiii care erau de vârsta mea că s-a salvat ceea ce doctorul nu dorea, hainele militare. El și-ar fi dorit să se salveze cutiile în care erau foarte multe manuscrise la care el lucra. A regretat că a pierdut acele înscrisuri“, ne povestește Dumitru Odobleja.
Omul matur de astăzi și-l amintește pe doctor cu plăcere. „Veneam în vacanță aici. Sunt amintiri de-o valoare foarte mare pentru mine. Mi-l amintesc cum venea pe drumul tot neasfaltat, ca și acum, cu mâinile la spate, cu niște teniși românești în picioare, foarte modest îmbrăcat. Avea un baston, cred că era de bambus, îl purta mai mult de pamplezir. Mă mângia pe cap și mă întreba: «Nepoate, ce mai faci?». Mai târziu am aflat ce valoare avea un om atât de simplu, care și-a pus amprenta pe ce înseamnă cibernetică. Amintiri frumoase…“, a precizat Dumitru Odobleja.
Savantul Ștefan Odobleja se reîntorcea în satul natal, după război. Se spune că s-a căsătorit cu o fată frumoasă, de prin părțile Clujului. „Din câte am înțeles de la băiatul lui, erau în drum spre București și, când trenul a oprit în gară, i-a propus soției să facă un popas la casa din comuna Livezile. Odată ajunși aici, au și rămas. A lucrat aici foarte mult. Stătea și aici, și în Severin“, a completat Dumitru Odobleja.
Din tolba cu povești
Amintirile care îl au în centrul atenției pe doctorul Odobleja sunt încă vii în memoria colectivă. „Când s-au împlinit o sută de ani de la naștere și lucram la monumentul care este așezat la poartă, foarte mulți oameni din sat au venit și au contribuit. Atunci am avut ocazia să aud lucruri deosebite despre doctor. Îmi amintesc o poveste pe care o spunea un vecin, despre fata lui pe care încerca să o trateze de o boală. Fetei, adolescentă, începuse să-i cadă părul. Nu-i găsea leacul nicăieri. Până la urmă, a venit la doctorul Odobleja. Știți cum e, de multe ori nu apelăm la cei apropiați, ne ducem departe, avem impresia că oamenii de lângă noi nu sunt așa valoroși. Tocmai doctorul a rezolvat problema de sănătate a fetei, ca și ale altora din sat“, și-a amintit Dumitru Odobleja.
Și profesorul Vasile Tăban păstrează încă vii imaginile în care doctorul stătea în tinda casei și studia zilnic presa sau completa manuscrise întregi. Nu are cum să uite nici sfaturile lui. „Era de o seamă cu mama mea. Indicațiile sale medicale
mi-au fost de mare ajutor în cazul fetei mele celei mari. A fost un om care a dat foarte multe sfaturi utile și ajutoare medicale oamenilor din sat, de la vlădică la opincă“, a precizat Vasile Tăban.
Mâinile doctorului Ștefan Odobleja au oblojit multe răni. „Eu, când eram copil, mergeam la cules de vie pe dealul din apropiere, că nu ne scoseseră comuniștii viile. Carul era undeva, pus la încărcat, și atunci când s-a pornit, nu știu ce mi-a venit să sar din el. Am nimerit sub car și mi-am pocnit arcada. Dumnealui știu că m-a vindecat!“, a completat Dumitru Odobleja.
„E bine, dar e prea târziu!“
Savantul Ștefan Odobleja nu s-a bucurat de apreciere în timpul vieții, dar se pare că acest lucru nu l-a descurajat, exact cum e scris pe monument: „Să speri întotdeauna. Să nu descurajezi niciodată“. Totul l-a ajutat să lucreze cu și mai multă ambiție, să-și ducă la capăt cercetările, deși o urmă de regret a existat. „Meritele i-au fost recunoscute la o conferință de la Amsterdam, care a avut loc în 1978. Nu a putut merge acolo. Era deja bolnav, nu se mai putea deplasa. A fost prezent alt inginer. Părinții mei erau la doctorul Odobleja acasă, în Severin, când a venit răspunsul de la Amsterdam, prin cel care îl reprezentase acolo. I-a spus: «Domnule doctor, vi s-au recunoscut toate meritele». Ni s-a spus: «Aveți un om de aur, merită un monument de aur». Doctorul a răspuns: «E bine, dar e prea târziu!»“, a mai povestit Dumitru Odobleja.
Doctorul Odobleja avea 76 de ani. După o lună a murit. Ștefan Odobleja a fost un geniu care a avut, se pare, neșansa de a se fi născut într-o lume nepregătită pentru geniul său.
