Prin satele foarte îmbătrânite din comuna mehedințeană Dumbrava există și tineri care din diverse motive au ales sau au fost nevoiți să rămână la vatră, în mijlocul naturii, departe de lumea civilizată. Iată poveștile de viață a doi bărbați din sate diferite ale comunei Dumbrava.
Dumbrava ne-a întâmpinat cu un peisaj desprins parcă din poveste, cu liliac aproape la fiecare casă, cu poienițe înverzite. Ne-am oprit pe marginea drumului, în satul Higiu din comuna Dumbrava, să admirăm câțiva lilieci înfloriți. Emil Udrescu ne-a ieșit în cale. Tânărul vopsea tocăria casei în care locuiește cu soția, cu cei trei copii și cu mama sa, dar s-a oprit din lucru și a ieșit la poartă. „Dacă vreți liliac, vă aduc eu un braț de flori“, a spus tânărul, cu zâmbetul pe buze.
Emil are 38 de ani și este unul dintre puținii tineri care au rămas în sat. Peste drum de casa părintească, familia Udrescu are o grădină de legume. „Am pus ceapă, salată, mărar. O să punem roșii, castraveți. E un început de primăvară frumos, promițător. A dat și un pic de ploaie și ne bucurăm de recolte. Natura râde și totul este bine! Încercăm să ne punem din fiecare câte ceva, fie cartofi, fie fasole, porumb, grâu. Punem în pământ strictul necesar“. Tânărul a spus și că a prins drag pentru creșterea albinelor și dacă tot l-a învățat un vecin cum să umble cu stupii, deja și-a cumpărat unul și s-a apucat de apicultură.
„În natură, omul se regăsește“
După circa un kilometru de mers prin comuna Dumbrava, Emil Udrescu a fost primul tânăr care ne-a ieșit în cale. El se bucură de viața simplă, trăită în mijlocul naturii, alături de familie. „În natură, omul se regăsește. Ne bucurăm de orice clipă“, a spus Emil Udrescu. Este beneficiar de ajutor social. Degeaba a încercat să își caute de lucru, căci în zona respectivă din județul Mehedinți nu a găsit. „Un loc de muncă a fost greu de găsit, că nu avem studii superioare. Așa au fost timpurile. Părinții nu au avut bani să mă țină la școli, nu au avut posibilitatea. Am rămas în comună. Tatăl meu a murit și mama este bătrână, iar eu am fost cel mic din familie – al șaselea copil al lu’ mama – și mi-am dat seama că trebuie să am grijă de ea până pleacă și ea în veșnicie. Am trei copii și fetița cea mică are șase ani. De aceea nu am putut pleca nici la muncă în străinătate. Am rămas aici…“, a spus Emil Udrescu.
„Dumbrava Minunată“
Dumbrava este o comună care se întinde pe 35 de kilometri, într-o zonă cu multe dealuri și văi, și are 11 sate componente, destul de răsfirate. Peisajele sunt mirifice. Poienițe de un verde crud se văd peste dealuri, păduri de foioase înverzite și flori de câmp se observă pe cărări.
În sălbăticia locurilor și-au făcut loc mici investiții absolut firești în orice localitate, investiții făcute cu fonduri europene: apă curentă, canalizare, iluminat public etc. Amintind de povestirea „Dumbrava Minunată“ a lui Mihail Sadoveanu, îl întrebăm pe tânărul nostru interlocutor dacă se poate numi comuna în care trăiește la fel ca povestirea binecunoscută. „Da. În momentul de față s-au schimbat multe lucruri în comună și au început să se vadă. Am fost foarte săraci aici și de la un timp de vreme, pentru că sunt fonduri europene, avem lumină prin sat, noaptea, s-au băgat canalizare, apă curentă și sperăm și la asfalt și la lucruri mai bune pentru viitor“, a spus tânărul.
„Mulți au plecat de aici din cauza sărăciei“
Peste dealuri și văi, la câțiva kilometri de la strada principală sunt zeci de sate părăsite. Într-o zi frumoasă de primăvară, când vremea permitea lucrul în grădină, pe o distanță de circa doi kilometri prin satul Rocșoreni singurii oameni întâlniți au fost cei din familia Gheorghe. Cel mai tânăr de pe toată ulița este Mihai Gheorghe, care ne-a povestit cum a ajuns el să locuiască într-un sat aproape pustiu… „Eu am rămas în sat pentru că am părinții bătrâni. Tatăl meu are handicap și de aia am rămas. Nu am serviciu, dar am și eu o vacă, am un cal, vreo 25 de capre și mă gospodăresc cum pot. Am 46 de ani. Agricultură nu prea mai putem face, că e pământul acaparat de diverși fermieri, care l-au luat abuziv“, a mai spus Mihai Gheorghe. Dacă în satul Higiu exista apă curentă, canalizare și iluminat stradal, în Rocșoreni, din cauza populației reduse drastic în ultimii ani, astfel de investiții nu și-au făcut loc. „Aici, pe toată linia (pe toată strada – n.r.) dacă mai sunt zece familii, dar sunt stinghere. Mulți au plecat de aici din cauza sărăciei. Nu e canalizare, nu e apă. Cine stă aici? Eu aici m-am născut. Am lucrat o perioadă pe la Calafat, dar datorită familiei m-am întors în sat. Acolo nu se mai putea. Industria e «varză» și n-am avut ce să fac“, a povestit Mihai Gheorghe.
Bărbatul a accentuat ideea depopulării comunei și a mai spus cum s-a ajuns ca în satul Rocșoreni să mai trăiască doar câțiva localnici, față de sute de familii, câte existau în 2002. „Sunt multe neajunsuri aici. Oamenii au plecat spre oraș, ca să poată să și trăiască…“, a precizat bărbatul
