Se scriu pagini triste din povestea unui palat, cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de Palatul neoclasic Pleșa din Obârșia de Câmp, localitate mehedințeană aflată la 65 de kilometri de Drobeta Turnu Severin, străbătută de drumul județean DJ 562. Mai este doar un pas poate până la transformarea sa în ruină. Palatul pustiu e sufocat de ierburile înalte care-l înconjoară, în încăperile lui se mai adăpostesc doar păsările și animalele, iar oamenii au stricat cât au putut în loc să păstreze frumusețea clădită cu multă trudă.
Castelul Gheorghe Pleșa din comuna mehedințeană Obârșia de Câmp își spune de decenii bune povestea de pe culmea pe care a fost construit. Scrutează zările rămânând în picioare, deși toate forțele naturale și umane par să-i fi știrbit de-a lungul timpului strălucirea. Povestea ridicării lui stă sub semnul legendelor, transmise din generație în generație. Se spune că tatăl boierului Gheorghe Pleșa, cojocarul satului pe timpul Imperiului Otoman, oferea găzduire reprezentantului turc care venea să strângă birurile din zonă. Într-o noapte, văzând sacii de galbeni strălucitori, i-a pus gând rău turcului. Când acesta a apucat drumul către Istanbul, cojocarul l-a urmărit, l-a omorât și i-a furat sacii de galbeni. La scurtă vreme, a cumpărat pământ în satul mehedințean Obârșia de Câmp și în localitatea doljeană Cetate.
Nimeni nu a sesizat dispariția turcului, iar în ceea ce privește averea lui Pleșa, toți au pus-o pe seama acului, a aței și a îndemânării cu care croia cojoace pentru boierimea din Craiova.
Anii au trecut și unul dintre cei doi fii ai săi, Gheorghe Pleșa, beneficiind de averea impresionantă, a hotărât să-și facă studiile și să trăiască în Franța. Acolo a fost licențiat în Drept și tot acolo ar fi trăit singura sa poveste de dragoste. Inima i-a fost furată de o frumoasă franțuzoaică, care i-ar fi cerut boierului să-i facă un castel măreț acoperit cu monezi de aur. Junele îndrăgostit nu a sta mult pe gânduri, așa că în 1882 a început construcția castelului Pleșa din Obârșia de Câmp. Toate piesele componente ale clădirii au fost construite în Italia și transportate cu vasele până în Portul Gruia, de unde țăranii din zonă le-au adus până la Obârșia de Câmp cu carele. Decorațiunile interioare au fost executate de o adevărată pleiadă de pictori renumiți din Veneția și Paris. Coloanele din marmură, scările din lemn sculptat ce aveau la capete câte un cap de berbec, după cum își amintesc localnicii, șemineul și oglinzile venețiene dădeau castelului un farmec aparte și un aer aristocratic nemaiîntâlnit prin părțile acelea în epocă.
Picturile, bibelourile și biblioteca impunătoare se spune că erau unice. Unică în România de atunci era și centrala termică pe lemne care asigura căldura în camere prin intermediul țevilor și caloriferelor masive, care au dispărut, căci nu numai timpul, ci și omul supus păcatelor a știrbit frumusețea impunătorului imobil. „La subsol, în beciul cu mai multe camere, funcționa o centrală termică din fontă, masivă. Belgianul care a concesionat palatul nu a găsit de cuviință decât să o taie cu sudură și să o vândă la fier vechi. Cred că era printre primele zece centrale de o asemenea putere din țară, la acea vreme“, a povestit Eugen Iordache, fost secretar la Primăria Obârșia de Câmp vreme de 22 de ani.
A fost odată ca-n povești…
Întorcându-ne la vremea construcției imobilului de o frumusețe cum rar îți este dat să vezi, tot legenda spune că pretențioasa franțuzoaică a refuzat atât căsătoria, cât și palatul. Purtând în suflet durerea iubirii neîmplinite, boierul se întorcea ori de câte ori avea ocazia la Obârșia de Câmp. Un administrator sârb, servitori, bucătărese aveau grijă de moșie și palat, în vreme ce oamenii din sat munceau pământul boierului, căci aceea era singura lor sursă de venit. De sus, din balconul de la ultimul etaj al castelului, boierul scruta cu privirea zarea, în timpul vizitelor sale. Tot de la balcon admira jocul tinerilor flăcăi și al fetelor din sat, la zi de sărbătoare, căci în fiecare primăvară, când se înființau culturile, și toamna, când se recoltau, boierul lăsa în urmă Parisul pentru a veni pe moșia din Obârșia de Câmp. Prin grija lui s-a făcut și primul heleșteu din comună, la marginea satului, pentru ca apoi o salbă de heleștee să scalde până în zilele noastre aceste meleaguri mehedințene.
Boierul Gheorghe Pleșa s-a stins fără a-și găsi alinarea sufletului, în Paris, necăsătorit, fără moștenitori. La palat s-au tras obloanele din lemn. Șemineele nu s-au mai aprins, candelabrele nu au mai luminat chipurile îngerilor din colțurile tavanelor, scara din lemn frumos sculptat nu a mai scârțâit sub pașii stapânului.
În anul 1948, palatul Pleșa a trecut în folosința unui SMT, care asigura mașini agricole locuitorilor din regiunea de sud a județului. Neputând face față cheltuielilor de întreținere a clădirii, SMT-ul a renunțat la ea în anul 1971, lăsând-o în grija primăriei. Încet, încet, strălucirea palatului s-a pierdut, iar obiectele de valoare au dispărut. După 1972, în palat au fost cazați muncitorii și militarii aduși pentru muncile câmpului. Bibelourilor, oglinzilor venețiene, pieselor de interior și chiar bibliotecii li s-a pierdut urma. „Era și o bibliotecă destul de cuprinzătoare, cu cărți vechi, de valoare, pe care se pare că le-ar fi luat un ofițer care venise cu soldații la muncă. Despărțindu-se de soție, la divorț, aceasta l-ar fi acuzat că a sustras volumele“, a mai povestestit Eugen Iordache.
Concesionat la un moment dat, palatul a părut că începe să-și recapete strălucirea de odinioară. Din păcate, nici acest capitol din istoria lui nu a avut un final fericit. Bunele intenții s-au terminat repede, iar astăzi palatul este aproape ruină. Dacă exteriorul cucerește încă, în spatele ușilor și al obloanelor de lemn se ascund geamuri sparte. Scările de lemn din interior s-au șubrezit. Nu mai e nici urmă de șeminee, unii pereți dintre camere sunt sparți și doar pe alocuri se mai zăresc picturi, alături de câteva tavane de la primul nivel unde lemnul se combină armonios cu picturile iscusiților maeștri ai culorilor veniți din țări îndepărtate. La ultimul etaj și-au făcut cuib păsările văzduhului, iar beciul imens este adăpost pentru vulpile ce umblă prin zonă. Parchetul a putrezit pe alocuri, lăsând goluri în podea și adâncind prăpastia în care pare să se scufunde trecutul și odată cu el și somptuosul palat.
