Comuna Strejești, din județul Olt, este recunoscută pentru producțiile mari de legume. Din tată în fiu, toată lumea face agricultură, așa că încă de la intrarea în localitate câmpurile sunt împânzite cu tot felul de culturi, tot astfel cum solariile, ce se ridică în grădinile din spatele caselor, ocupă suprafețe întinse.
Legumicultura este ocupația de bază a celor ce își duc traiul în comuna Strejești. Așa au deprins obiceiul de la bunici și părinți. Tehnicile au evoluat, suprafețele cultivate cu legume au crescut, oamenii au rămas devotați pământului. El este sursa lor de supraviețuire. Nu se plâng, deși munca este solicitantă, iar satisfacțiile nu sunt întotdeauna pe măsura așteptărilor. „De când m-am născut fac legumicultură, că asta e tradiția locului. E muncă multă și nu se vinde. Înainte puneam mai puțin ca acum și luam bani mai mulți. Acum magazinele sunt pline de mărfuri din afară. Ne muncim culturile cu drag, dar sfârșim uneori prin a arunca legumele. Asta e democrația de am vrut-o! Păcat de pământul ăsta, că e bun, și de căzneala noastră“, ne spune Ioana Tuță, în timp ce mai smulge buruieni dintre răsadurile de gogoșari pe care le are în câmp.
Pe oriunde ai merge, indiferent pe ce cărări ai apuca, la tot pasul vezi solarii, grădini întinse cu răsaduri, oameni ce înfruntă soarele arzător de vară. Din când în când se opresc din lucru. Se uită la cer. Buzele se mișcă ușor, ca-ntr-o rugăciune înălțată către Dumnezeu. Cer doar îndurare. Mai au o singură dorință: să lase soarele și ploaia curată să se cearnă din nori, nu grindină, căci munca lor ar fi în zadar.
Pasiune și muncă
Ne oprim în fața unuia dintre numeroasele solarii. În față lui sta o remorcă plină cu ardei gras. Este timpul recoltei. Prin folie se întrevăd două siluete. Sunt alți oameni ai locului, legumicultori din tată în fiu. Își permit un mic răgaz pentru a ne spune povestea lor de viață.
Fac legumicultură din copilărie, de pe vremea când totul părea doar o joacă, când cu lopățica în mână primeau câte un răsad pe care îl plantau stângaci în pământ și pe care îl udau seară de seară cu stropitoarea de jucărie, așteptând să crească precum vrejul de fasole din poveste.
De 25 de ani, joaca s-a transformat într-un lucru serios. „Fac legumicultură de la zece ani, când am plantat primul ardei, și așa, serios, pe suprafețe mai mari, de când m-am căsătorit, de vreo 25 de ani. Am cumpărat două hectare la margine de sat. Nu am avut nimic, decât un copil mic în brațe. Am luat-o de la zero. Ușor, ușor am construit și solariile, și casa, împreună cu soțul“, ne povestește Marinica Gherghinaru.
Nu se plâng, deși munca lor începe pe 1 ianuarie și se termină pe 31 decembrie. Legumele sunt pentru ei precum un copil mic, care are nevoie de îngrijire și supraveghere tot timpul pentru a putea crește sănătos. Au insuflat dragostea aceasta pentru legume și celor două fiice. „Avem o fată la Facultatea de Horticultură, la Craiova, iar cealaltă, care a făcut liceul agricol, a rămas acasă, lucrează cu noi. Muncim cu toții. Merită efortul, atunci când roadele sunt frumoase“, a precizat Marinica Gherghinaru.
Atunci când natura i-a înfrânt au găsit puterea de a merge înainte și a duce mai departe tradiția familiei. „Sperăm să avem o producție bună. Dacă ne-o lăsa grindina… Aici niciodată nu a bătut, dar anul acesta a fost rău. Mai sunt și vânturile acestea care ne rup folie în fiecare an. Ce să facem? O luăm de la cap, ne ridicăm“, mai spune Marinica Gherghinaru, în timp ce ne conduce spre solariile cu roșii. „Le zic «fetele mele». Sunt o pasiune. Deși îmi provoacă alergie, tot nu mă las de ele. Restul legumelor le îngrijesc așa, pentru traiul de zi cu zi“, se destăinuie Marinica Gherghinaru.
Printre rânduri cu roșii ce atârnă ca un ciorchine, ne sunt prezentate câteva legume deosebite: choco cherry, despre care aflăm că „au un gust și o aromă deosebită, dulceața roșiilor bunicii“, dar și roșiile cherry pară, galbene, și poate cel mai important, cele câteva crescute din semințele păstrate an de an de pe vremea când era un copil cu vise mari.
Astăzi, o parte din ele s-au împlinit: are o familie frumoasă, o gospodărie îngrijită, o viață petrecută printre răsaduri, „copiii“ din fiecare an.
