Pe drumul ce duce de la Filiași la Strehaia, în comuna mehedințeană Butoiești, pe o colină, într-o mare verde, se ridică o casă-culă ce domină zarea. Este locul în care s-a născut, a copilărit și a revenit de câte ori vremurile i-au permis, Constantin Rădulescu Motru – filosof, psiholog, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru, academician și președinte al Academiei Române între anii 1938-1941.
Un gard de lemn, pe care și-a lăsat amprenta trecerea timpului, împrejmuiește casa lui Constantin Rădulescu Motru. Odată ce ai pășit în curte, un parfum de flori văratice îți inundă nările, în vreme ce ochiul este încântat de imobilul alb, îmbrăcat de frunzele câtorva fire de viță-de-vie. Un foișor stă ascuns sub un copac, iar construcțiile auxiliare, câte mai sunt în picioare, amintesc de ceea ce a fost odinioară conacul familiei Rădulescu. Pe zidul din față al casei, o placă memorială informează asupra locului în care te afli – Casa Memorială Constantin Rădulescu Motru. „Psihologul, filosoful și omul de cultură“, așa cum este inscripționat, s-a născut pe 15 februarie 1868 acolo, la Butoiești, în județul Mehedinți, chiar în casa în fața căreia ne aflăm. Mama sa, Judita Butoi, care a murit la câteva zile după nașterea filosofului, a făcut parte din familia de boieri ce a dat numele localității. Era fiică a comisului domnesc Ion Butoi. Tatăl filosofului, Radu Popescu, născut în 1837, a fost fiul egumenului Mânăstirii Gura Motrului, Eufrosin Poteca.
Despre originile sale amintește Constantin Rădulescu Motru în „Mărturisiri“: „Vocațiunea mea de scriitor și profesor de filosofie o datoresc tradiției din familie. Tatăl meu, proprietar rural, originar din comuna Butoești, județul Mehedinți, a fost crescut de egumenul Mânăstirii Gura Motrului, de cunoscutul cărturar Eufrosin Poteca, primul profesor de filosofie în școlile românești. Fără această tradiție, aș fi studiat matematicele, pentru care aveam o deosebită aplicație în clasele primare“, nota Constantin Rădulescu Motru.
Averea mamei, moșia din Butoiești, măsurând aproximativ 300 de pogoane, administrată de bunicul matern al lui Constantin, Ion Butoi, care a fost și proprietarul acesteia, va reveni ca moștenire copilului, slujindu-i ca suport material constant în viață.
Un loc, o poveste
În casa din Butoiești a văzut lumina zilei Constantin Rădulescu Motru. Primii șapte ani i-a petrecut acolo, și tot pe acele meleaguri venea mereu vara, în vacanțele școlare. La vârsta de șapte ani intra la școală, în clasa I primară, la Butoiești. A fost înscris cu numele de Popescu. Mai târziu, în timpul anilor de liceu, pentru că erau prea mulți cu acest nume, un profesor i-a spus Rădulescu, de la numele tatălui său – Radu.
În toamna anului 1876 se transfera la Institutul particular de băieți „Gustav Arnold“ din Craiova, așezământ școlar de notorietate de care filosoful amintește: „Am fost educat într-o școală particulară până la 16 ani“. În acea școală se aplicau cele mai noi și cele mai bune metode pedagogice, iar elevul Constantin Rădulescu le-a simțit direct efectul în formarea sa. Acolo, el s-a impus ca un elev foarte bine pregătit și a fost premiat în fiecare an. Locurile copilăriei, casa din Butoiești, l-au marcat profund, încât în tot cursul vieții a revenit acolo, până la pensionare.
Cu toate acestea, puține sunt însemnările care amintesc de anii petrecuți acolo, de verile de la Butoiești. Dintr-o epistolă, scrisă cel mai probabil de Constantin Rădulescu Motru sub umbra bătrânului dud de lângă casă, aflăm: „Noi suntem fixați la Butoiești, pentru mai multe motive… Mare plăcere mi-ar fi făcut să vă avem vara aceasta, ca să mai schimbăm câte o vorbă“, scria Constantin Rădulescu Motru.
Casa era loc de întâlnire a oamenilor de cultură ai vremurilor acelea, și nu neapărat un conac boieresc în adevăratul sens al cuvântului. În paginile din jurnalul lăsat de Constantin Rădulescu se poate vedea că, deși era ocupat mai mult cu latura culturală, avea și oarece înclinații administrative privind cele 300 de pogoane moștenite de la mama sa, chiar și după ce a ieșit la pensie (1941) și până ce comuniștii i-au confiscat averea și l-au întemnițat la Turnu Severin la 2 martie 1949. C.I. Parhon a fost cel care a intervenit și Rădulescu Motru a fost eliberat.
30 ianuarie 1949: „…Sunt în prada unui mare zbucium sufletesc. Nevasta mea, îngrozită de plata impozitelor și a cheltuielilor necesare pentru muncile agricole, este de părere să renunțăm la Butoiești… Vom trăi în mare sărăcie la București, dar acolo cel puțin nu vom fi sub teroarea sechestrelor și a închisorii. Mie mi se rupe inima, gândind că părăsesc pentru totdeauna casa în care am copilărit și pământul de care familia mea era legată mai bine de un secol… Sătenii muncitori de pe moșie… vin la curte cu lacrimi în ochi să ne roage să rămânem. Îngrijitorul conacului și familia sa cu nici un preț nu vor să se separe de noi. Ei ne promit că au să servească gratuit, numai să-i luăm cu noi. N-am bănuit niciodată că moșia părinților mei joacă un așa mare rol în sufletul meu. Fără ea mă simt ca un copil orfan, rătăcind singur prin lume…“, scria Constantin Rădulescu-Motru.
Conacul există și astăzi, cu foișorul său și cu două construcții auxiliare. O inscripție pe o cruce de la biserică amintește de fostul președinte al Academiei Române și director al Teatrului Național din București (1918): „Constantin Rădulescu-Motru este geniul acestui meleag. E cinstea noastră și a întregului neam“. Câteva obiecte personale, un „libret de pensiune“, fotografii alb-negru de familie, cărți sunt expuse în holul școlii gimnaziale din Butoiești, în câteva vitrine peste care praful s-a depus în strat substanțial. Sunt locuri, povești cu și despre oameni, care reînvie ocazional, căci așa cum nota Constantin Rădulescu Motru în motto-ul lucrării „Psihologia poporului român“: „În om este atâta realitate câtă este în el energie de muncă“. Din păcate, realitatea s-a dovedit crudă, prețuim prea puțin moștenirea istorică.
