Localitatea mehedinţeană Șișești, unde s-a născut marele savant Gheorghe Ionescu Şişeşti, este locul în care trecutul trăiește în prezent, cel puțin în două spații special amenajate: muzeul ce poartă numele creatorului de școală în domeniul agronomiei, dar și cel aflat în incinta Liceului teoretic din comună.
Odată ce ai pășit în pridvorul localului ce găzduiește Muzeul „Gheorghe Ionescu Șișești“ ai impresia că ai intrat într-un alt spațiu, cel al satului românesc tradițional. Un coș de adunat cerealele, dar și o moară cu pietre mari sunt așezate la intrare. Mirosul de vechi îți inundă nările. Acolo, în localul dispensarului de odinioară ridicat din grija agronomului român, doctor în științe agricole al Universității din Jena, Turingia, Germania, membru al Academiei Române sunt adunate toate obiectele folosite odinioară în gospodăriile din Șișești. Obiecte sculptate în lemn folosite în bucătărie, străchini, solnițe, linguri, măsuțe, obiectele pe care femeile le foloseau la țesut, de la torsul lânii, scărmănatul ei până la împletit, ceramica, tradiţia cea mai veche a locului, păstrată în forma ei originală, nesmălțuită, moștenită de la daci, își găsesc locul printre lucrurile personale ale marelui savant, care a iubit nespus meleagurile natale. A revenit acasă, ca și fratele său, Nicolae Ionescu Șișești, neurochirurg, membru al Academiei Franceze, pentru a pune umărul și a ajuta comunitatea aceea de oameni din care se trăgeau. „Erau fiii preotului din sat. Gheorghe Ionescu Șișești a lăsat foarte multe studii de agronomie care folosesc și astăzi studenților. În muzeu se păstrează un curs scris de mână, impresii despre localitate, însemnări, hărți realizate de el. A construit prima școală, dispensarul comunal, în incinta căruia se află astăzi muzeul care îi poartă numele. De asemenea, a adus pe aceste meleaguri și un absolvent al Școlii Belle Arte din București, Dumitru Popescu. El a vrut să îmbine tradiția cu modernismul. A izbutit pe deplin. Au rămas în urma sa obiecte care au valoare inegalabilă“, a precizat Larisa Magdalena Manțoc, funcționar arhivar la Primăria comunei Șișești.
Cine pășește în acel spațiu are ocazia să descopere obiecte personale ale savantului, biroul, scaunul, pipa, volume pe care le-a studiat, dar și poze de familie, ca într-o frumoasă aducere aminte a unor oameni deosebiți în descrierea cărora ziarele internaționale ale vremurilor de altădată foloseau numai cuvinte laudative.
Narațiuni din trecut
Într-un alt loc se creionează alte povești. Un împătimit cercetător şi descoperitor al istoriei locale, profesorul Dragoş Ebetiuc, a înfiinţat în 1938 un muzeu al satului ce astăzi aduce faimă şi strălucire comunei Şişeşti. Aria de referinţă este vatra Şişeştiului. Oase de mamut, topoare de piatră şi fier, obiecte romane, vârfuri de lance, săbii, obiecte de podoabă, coifuri dacice, o haină haiducească de acum 200-300 de ani, podoabe şi obiecte de epocă, o impresionantă expoziţie de ceramică şi multe alte obiecte însumează istoria neamului. Lor li se adaugă şi războiul de ţesut dotat cu toate sculele necesare ţesutului. Tot aici sunt expuse şi o serie de documente cu privire la personalităţile satului, dintre care amintim Gheorghe Ionescu Şişeşti, Nicolae Ionescu Şişeşti, Benedict Ionescu Şişeşti, Petre P. Partenie, Iancu Bârneanu, Ioan Gionea, decorat cu „Virtutea Militară“, „Ordinul Mihai Viteazul“, căruia guvernul francez i-a atribuit și „Crucea de Război“, Dragoş Ebetiuc şi Ioan Răducan, dar şi ale celor care au trecut pragul muzeului, cum ar fi Nichita Stănescu şi Jonathan Scheele, după cum ne povestește profesorul de română al Liceului Teoretic „Gheorghe Ionescu Șișești“ , Titu Dinuţ.
„Am păstrat câteva arme din arsenalul de luptă al pandurilor siseșteni. Avem chiar o sabie cu fier otrăvit, lucrată aici, la Șișești, cu plante otrăvitoare. Datorită unor astfel de arme nu se apropiau turcii de Valea Coșuștei“, a mai precizat Titu Dinuţ.
Fiecare obiect cu povestea lui
Obiectele de ceramică vin să completeze tabloul alături de vechile porturi populare expuse. Printre ele atrage atenția un opreg care i-a aparținut moșieresei localnice, Stanca Bengescu, „cea care la sfârșitul fiecărui an școlar obișnuia să dea ca premiu celor care aveau rezultate bune la învățătură câte o pereche de opinci“, ne spune profesorul Titu Dinuț.
Șișeștiul este un loc de legendă, în care unele povești nu sunt ficțiune, ci adevăruri pure. O astfel de narațiune este și cea care îl are ca personaj principal pe elevul erou, a cărei fotografie este expusă la loc de cinste în muzeu. „Este Mircea Fota, elevul care a plecat să învețe carte în domeniul militar, la școala din Radna. Au năvălit peste ei fasciștii unguri și nemți în 1944. Elevii școlii de abia inițiați în domeniul militar au pus mâna pe armă și au sărit pe malul Mureșului, acolo unde au apărat cum au putut țara. Numai că se luptau cu trupe bine organizate. Toți colegii lui Mircea Fota au fost uciși, a rămas doar el în mijlocul unui tufiș, bine ascuns. Inamicii nu aveau ce să facă. Cum încerca vreunul să ridice capul, îl punea la pământ. În fața puștii mitraliere cu care a tras elevul sergent Mircea Fota au fost descoperite 37 de cadavre ale fasciștilor. Într-un târziu, un ofițer ungur, dându-și seama că Mircea nu poate fi răpus sub nici o formă, s-a suit într-un plop, a luat un binoclu și de acolo i-a văzut lucind patul armei. A cerut o pușcă cu lunetă și l-a lovit în stomac. Între timp armata română și armata roșie au venit pe valea Mureșului și au salvat această localitate, Lipova. Mircea a fost dus în cazarmă, dar în timpul nopții, glonțul care i-a pătruns în stomac l-a răpus. În ziua aceea, la Șișești, lumea învârtea hora cu turbare, pentru că era Nedee. Pentru hora aceasta, pentru libertatea României, Mircea Fota și-a dat viața, în septembrie 1944“, a povestit profesorul Titu Dinuț.
Fiecare obiect adunat în clasa aceea din incinta muzeului are povestea sa, o poveste din trecut ce se face auzită astăzi.
