Are peste 70 de ani şi, de când se ştie, face cojoace. A învăţat meseria care avea să îi devină brăţară de aur de la tatăl său, care i-a pus în mână acul şi aţa încă de când era un puşti. După o viaţă de muncă, în care degetele s-au deformat tot împingând acul în piele, au venit şi recompensele. Dumitru Liceanu, din comuna olteană Vădastra, a fost distins cu titlul de Tezaur Uman Viu. După ce pieptarele ieşite din mâna lui au ajuns chiar şi în America, ultimul cojocar din Vădastra mai are o dorinţă: să predea ştafeta şi să se găsească cineva care să ducă obiceiul mai departe.
Cu cei 1.500 de locuitori pe care îi are, comuna olteană Vădastra este locul în care tradiţiile încă se păstrează. Când spui Vădastra, spui artă în ceramică şi cojocărit, spui loc autentic românesc, unic şi inconfundabil. Şi cum ceramica îl are pe Ionel Cococi, cojocăritul îl are pe Dumitru Liceanu. Sunt peste şase decenii de când poate ultimul cojocar din Vădastra a luat pentru prima dată acul şi aţa în mână şi a cusut în piele. La început, mai mult în joacă. Era fiul celui mai vestit cojocar din Vădastra, care instruia copiii din sat şi îi învăţa meserie. Comenzile curgeau, era greu să le facă faţă, pieptarele se purtau, aşa că avea nevoie de ajutoare. Nu existau şcoli de meserii, iar oamenii îşi duceau copiii la meşteşugarii satului. În casa familiei Liceanu erau şapte băieţi dornici să înveţe. După şcoală, li se alătura şi nea Dumitru şi mai mult de dragul de a sta în preajma lor s-a apucat de cusut. „Era de lucru fantastic pe vremea aia pentru că se învăţa meserie, nu erau fabrici, uzine, nu aveau unde să se angajeze tinerii şi aşa deveneau meseriaşi, cojocari, cizmari. Nu erau sudori, de exemplu, că nu era aparatură. Camera de la mijloc era mai mare, şi acolo era atelierul tatei. Rogojina era pusă în pat, aşa se lucra, şi toţi copiii erau urcaţi pe un pat mare, făcut din blană. Eu mă duceam la şcoală, eram în clasa a III-a sau a IV-a şi când veneam acasă şi îi vedeam pe băieţii ăia, care erau mai mari decât mine, m-am ataşat de ei. Şi ei mă iubeau, eram copilul meşterului lor, care le dădea o pâine. Atunci, tata mi-a dat şi mie ac şi aţă şi am început şi eu să învăţ, de dragul de a fi lângă ei. De atunci, mi-a intrat meseria în sânge“, a spus Dumitru Liceanu.
Pieptarul cu flori, zestrea fetelor
Şi aşa a rămas pentru toată viaţa. Au fost perioade în care nu contenea cu munca pentru că oamenii purtau cojoace şi pieptare iarna, ca să nu le fie frig. Treptat, acestea s-au transformat în obiecte extrem de valoroase, pe care tinerii le purtau cu mare mândrie în zilele de sărbătoare. Mai mult decât atât, fata care avea pieptar se mărita repede pentru că avea cea mai preţioasă zestre. „Înainte se purtau pieptare ca să ţină de cald, dar când au apărut cele cusute, acestea erau de sărbătoare, te duceai la Paşti în ele, la hora satului, erau lăutari tocmiţi şi toţi tinerii jucau îmbrăcaţi în ele. Era fantastic! O fată nu era băgată în seamă dacă nu avea pieptar cu flori, asta era bogăţia ei. Când ieşea la horă, trebuia să aibă toarte în urechi şi pieptar cu flori. Dacă mai avea şi cergă de lână şi îi mai dădea şi taică-său vreo două pogoane de pământ, atunci era bogată şi avea mulţi peţitori“, povesteşte Dumitru Liceanu.
În timp, oamenii au renunţat şi la pieptare, şi la cojoace, astfel că această îndeletnicire nu mai avea căutare. A fost momentul în care Dumitru Liceanu avea să se orienteze spre alte domenii. Prima opţiune a fost munca pământului, după care s-a angajat ca şofer. Era însă legat iremediabil de cojocărit şi simţea că se va întoarce întotdeauna la acul şi aţa pe care i le pusese tatăl său în mână. Şi aşa s-a întâmplat. „A venit Revoluţia, m-am întors acasă, tata murise, iar cei de la Şcoala de Artă de la Slatina şi cei care l-au cunoscut au venit după mine, pentru că au aflat că eu am învăţat această meserie. Au zis „nu-l lăsaţi să plece, că nu avem alt om care să ducă mai departe cojocăritul!“. Aşa că sunt aproape 20 de ani de când sunt angajat la Şcoala de Artă de la Slatina, dar am clasa aici, la Vădastra, că să învăţ copiii de aici“, a explicat Dumitru Liceanu.
Pieptarul de Vădastra, ajuns şi în America
Creează pieptare şi cojoace păstrând cu sfinţenie modele vechi de sute de ani. Lucrează în medie patru luni la un pieptar şi le face mai mult la cerere, acestea fiind solicitate în special de artiştii de muzică populară. Cojoacele lui Dumitru Liceanu au cutreierat lumea. Sunt însă şi locuri în care nu au ajuns, dar şi acolo au fost apreciate, pentru că au venit străinii la nea Dumitru acasă. „Am avut expoziţii în Italia, Franţa, Germania, Bulgaria, prin mai multe state, şi pe unde am ajuns am fost apreciaţi. Am continuat să fac cojoace pentru că, dacă ţii tradiţia în ladă, nu faci nimic. În schimb, dacă îmbrac pe cineva şi se duce undeva cu ele e cu totul altceva, arată în lume ce fac şi ce am făcut. În America n-am ajuns, dar de când cu internetul şi cu aparatura asta, m-am pomenit că a venit un american la mine să ia zece pieptare. Spunea că vrea să le demonstreze americanilor că românii au tradiţie, voia să facă un ansamblu mic acolo. Dorea vreo zece bucăţi, dar i-am spus că nu se poate. Cu toate astea, a luat unul ca să le arate americanilor că există aşa ceva în România şi le-a demonstrat, mi-a trimis fotografiile făcute şi m-am simţit bine“, povesteşte cu drag Dumitru Liceanu.
„Vreau să predau ştafeta!“
După o viaţă de muncă, în care degetele s-au deformat tot împingând acul în piele, au venit şi recompensele. În 2015, Dumitru Liceanu a fost distins cu titlul de Tezaur Uman Viu. Ultimul cojocar din Vădastra mai are însă o dorinţă: să predea ştafeta. „În primele serii aveam 22 de copii în clasă şi 22 coseau. A fost un copil care a luat premiul II la Craiova pentru cusătura pe care o făcuse. Apoi, mulţi au abandonat, s-au dus după bani mulţi prin Franţa, prin Italia. Ce se întâmplă? E o meserie totuşi plictisitoare, stai de unul singur, dacă dai drumul la televizor trebuie numai să tragi cu urechea, că altfel, nu mai faci nimic sau trebuie să ai aparat de radio dacă vrei să te ţină cineva de vorbă. Eu lucrez la un pieptar trei-patru luni, dar nu opt ore pe zi, ci până la 12 noaptea. Să stai toată ziua cu ochii în ac şi până la 12 noaptea multora nu le convine. Am o nepoată care, culmea, nu e din Vădastra – şi asta mă cam deranjează, deşi e a mea -, care s-a hotărât să îmi ia locul, şi lucrează. A făcut pieptar, a făcut brâu, acum face alt pieptar. Dacă se angajează în locul meu e foarte bine pentru că la 73 de ani ai mei îmi ajunge. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat până aici şi vreau să predau ştafeta“, a mai spus Dumitru Liceanu.
Cel mai cunoscut cojocar din Vădastra spune că, după ce va renunţa la această meserie, va dona unui muzeu toate pieptarele şi cojoacele pe care le mai are, unul dintre ele vechi de 150 de ani.
