Vestea că doi alipinişti craioveni au fost daţi dispăruţi în Munţii Retezat, la sfârşitul săptămânii trecute, a pus pe jar foarte multe persoane din întreaga ţară. Jandarmi, dar şi salvamontişti din Hunedoara au organizat o amplă acţiune de căutare. A fost solicitat sprijin aerian la Inspectoratul General de Aviație al MAI, însă, având în vedere că era risc de avalanşă, s-a decis să nu se intervină. Cei doi tineri sunt bine şi mărturisesc că problema cea mai mare a fost că nu a existat, în tot acest timp, nici un loc cu acoperire GSM. Cristian Gună este unul dintre aceşti tineri, care a acceptat să ne povestească exact ce a simţit în acele clipe. A fost însoţit pe acest traseu de colegul şi prietenul său, Dan Malciu. Pentru Cristian, alpinismul este „boală veche“, de peste 20 de ani. A escaladat Aconcagua, dar şi Kenya.
GdS: Ce traseu aţi vrut să faceţi, câte persoane aţi pornit în acest traseu? S-a tot vehiculat că grupul era format din cinci craioveni, dintre care doar doi au pornit în această aventură.
Cristian Gună: Ne-am dorit să ne căţărăm pe peretele Bucurei. Grupul a fost mult mai mare decât s-a anunţat. Într-adevăr, doar doi, printre care şi eu, am ales să facem o rută, un traseu relativ simplu, din Peretele Bucurei II, un traseu de căţărat în condiţii de iarnă. Toată lumea a ştiut unde mergem, cum mergem. Am cerut indicaţii de la cei care ştiau, inclusiv de la un şef de Salvamont, care era împreună cu noi la cabana Genţiana. Am aflat tot ce trebuia să ştim, am intrat în perete, a fost totul în regulă. Am făcut traseul, în schimb când am ieşit sus s-a dezlănţuit viscolul.
GdS: Duminică dimineaţă, când am început să solicităm informaţii în Hunedoara, ni s-a comunicat că vremea este extrem de rea, vântul bate cu peste 100 de kilometri pe oră, vizibilitatea este redusă și sunt condiţii de avalanşă.
C.G: Într-adevăr, sâmbătă seară, atunci când noi am ajuns în vârful Bucura II, vremea s-a înrăutăţit foarte mult, probabil că era şi puţin mai înainte, însă noi fiind în perete nu ne-am dat seama decât atunci când am ieşit în creastă. A trebuit să facem nişte rapeluri ca să coborâm. Am decis să mergem puţin pe creastă către stânga, către Curmătura Bucurei. Din păcate, am ratat intersecţia cu Curmătura Bucurei, am trecut un pic de această intersecţie, în locul în care se intersectează trei creste… Ne-am dat seama ulterior. Am făcut rapelurile respective, vreo patru, în condiţii de viscol, cu vizibilitate zero. Nu ne vedeam, nu ne auzeam. A fost extrem de complicat… Şi am coborât. În loc să coborâm practic în Valea Pietrele, unde trebuia, am trecut în partea cealaltă de perete, practic spre Lacul Bucura. Am tot mers, am dat chiar de un indicator, am fost optimişti, însă, din păcate, era o bandă ruginită. Nu ne-am putut da seama ce culoare are, dacă am fi realizat poate puteam să escaladăm înapoi pe unde făcusem rapelurile pentru că nici nu era foarte vertical şi se putea face. Ulterior, am decis să coborâm, crezând că suntem pe valea corectă. Am încercat să ne orientăm cât de cât, dar vizibilitatea era sub doi metri, ningea, viscolea, era cumplit. Speram să găsim nişte elemente şi să ajungem la Genţiana, de unde plecaserăm. Într-un final am ajuns pe un platou… Nu mai urcam, nu mai coboram. Ne-am dat seama că suntem pe Lacul Bucura datorită dimensiunii. Am decis să coborâm către zona de pădure, cu speranţa că găsim undeva să ne adăpostim. În tot acest timp am încercat să luăm legătura cu 112, pentru că ne-am dat seama că este o situaţie dificilă. Știam chiar înainte de a intra în traseu. Am stat de vorbă cu toţi cei care au încercat să facă Vârful Peleaga (cel mai înalt din Munții Retezat, având o altitudine de 2.509 metri, fiind al șaptelea vârf muntos din România – n.r.). Știam că nu se poate trece practic dinspre Genţiana spre Bucura, nici măcar nu se poate urca pe Creasta Bucurei pentru că era risc de avalanşă. Drumul corect pe unde ar fi trebuit să ne întoarcem era considerat extrem de periculos. Dacă ei nu au reuşit să-l facă urcându-l, noi să-l coborâm nici atât, mai ales în acele condiţii de vreme. Şi am renunţat clar la idee. Puteam să ne adăpostim decât în refugiul Bucura, unde ulterior ne-au căutat şi salvamontiştii.
„Am fost echipaţi corespunzător pentru ascensiunea unui perete, nu pentru bivuac“
GdS: Ce aţi simţit în acele momente? V-a fost teamă pentru viaţa dumneavoastră?
C.G: Două zile şi două nopţi… În tot acest timp am tot coborât, am ajuns la pădure, am găsit un pârâu, am tot mers de-a lungul lui. Singura noastră problemă a fost că nu ajungeam într-o zonă cu semnal pentru a anunţa prietenii, familia că suntem în regulă. Sentimentul de nesiguranţă a fost pe platou, unde a fost greu să ne orientăm, inclusiv pe lac. A fost foarte greu să ieşim de pe el.
GdS: Informaţiile primite erau contradictorii. Iniţial că nu aveţi telefoane mobile cu dumneavoastră, că le-aţi lăsat la cabană, apoi că aveţi…
C.G.: Am avut tot timpul telefonul pornit, în speranţa că poate primim un mesaj, că poate reuşim să spunem unde suntem… Am auzit aceste speculaţii, motiv pentru care am postat ulterior fotografii pentru că am fost acuzaţi că am fost neglijenţi, că am plecat fără telefoane… Marea problemă a fost că nu am avut semnal.
GdS: Cât de mult a contat că aţi fost echipaţi corespunzător?
C.G.: A contat enorm… Am fost relativ dotaţi, echipament, un ceas cu altimetru, o busolă. Am început să ne orientăm să găsim refugiul Bucura. Am fost însă echipaţi corespunzător pentru ascensiunea unui perete, nu pentru bivuac (adăpost al alpiniștilor sau al turiștilor, mai ales în timpul nopții -n.r.). Dacă am fi plecat cu gândul să rămânem ne-am fi echipat mult mai bine. Nu eram echipaţi pentru temperaturi extreme. Din acest motiv am şi decis să coborâm cât mai repede din zona aceea care era foarte periculoasă. Când am intrat în pădure, vremea s-a liniştit. Doar că nu aveam semnal. Am decis după aceea că nu are sens să aşteptăm acolo și am continuat să coborâm, cu speranţa că poate nimerim la Cabana Buta. Singurul gând era să găsim o zonă cu semnal. Nu ne-am închipuit că două zile şi două nopţi nu o să prindem semnal, în condiţiile în care coboram. Am coborât încontinuu, aveam corzi inclusiv de 60 de metri, semicorzi, aveam echipament de perete care ulterior ne-a cam îngreunat, dar nu l-am abandonat în speranţa că poate avem nevoie de ele. Am mers toată noaptea, zăpada a fost foarte mare. Nu am cedat… Eram foarte îngrijoraţi că nu reuşeam să-i anunţăm pe cei dragi că suntem bine. Nu ne-am închipit că deja de sâmbătă seara se va alarma toată lumea… Am sperat că poate doar duminică dimineaţa vor începe să-şi facă probleme. Ne-am gândit că duminică dimineaţă o să ajungem într-o zonă cu semnal, să anunţăm pentru a nu se crea panică. A trecut însă şi noaptea următoare şi de-abia luni, pe la prânz, am ajuns undeva unde era drum forestier. Am mers pe acel drum, deşi era foarte anevoios, era zăpadă foarte multă acumulată. Am dat apoi de un punct de informare, însă nu era nimeni. Ne-am adăposit o vreme în acel loc. Când a început să se lumineze am plecat către vale, am trecut de cabana Rotunda.
„Ne-am consultat permanent, nu am avut nici un moment de panică“
GdS: Luni, după prânz, am aflat că aţi fost găsiţi. Ni s-a spus că un poliţist v-a găsit şi a anunţat la 112. Cum s-a întâmplat de fapt?
C.G: Am ajuns apoi la Lacul Gura Apelor (Barajul de la Gura Apelor este un baraj artificial construit între anii 1975 și 1986 pe valea Râului Mare, la aproximativ 40 km de Hațeg, la intrarea în Parcul Național Retezat din Munții Retezat, n.r.). Acolo am găsit pe cineva, un domn însoţit de alt bărbat – tatăl. Un poliţist care venise cu tatăl care lucra la Apele Române în acea zonă. Le-am spus ce este cu noi, că avem nevoie neapărat să dăm un telefon, că trebuie să anunţăm familia că suntem în regulă. Atunci au realizat că noi suntem cei daţi dispăruţi, ne-au luat cu maşina, am mers către Haţeg. La un moment dat, poliţistul a prins semnal pe telefon. Aveam în continuare telefonul pornit, însă pe altă reţea de telefonie, motiv pentru care nu aveam încă semnal. El a sunat la 112. Ideea e că nu ne-a găsit nici un poliţist.
GdS: Cum au reacţionat prietenii, familia în momentul în care aţi ajuns?
C.G.: Toţi au fost înnebuniţi. Atâtea zile fără să ştie nimic de noi… Nu am putut să comunicăm şi de aici toată această problemă. S-au gândit la tot ceea ce este mai rău. Toţi au fost îngrijoraţi pentru noi, copiii, familia, părinţii, prietenii… Am doi copii, vă daţi seama ce a fost în sufletul meu… Soţia a avut încredere şi a dat încredere şi celorlalţi. Toată lumea se gândea că am căzut de pe perete, însă după ce au văzut că nu suntem nici acolo şi-au dat seama că suntem pe retragere. Asta a fost problema că ne-am retras în direcţia opusă. Practic să pleci de la Genţiana și să ajungi aproape de Haţeg nu este deloc simplu…
GdS: De când aveţi această pasiune pentru munte, pentru alpinism?
C.G.: Pasiunea este „boală veche“ de peste 20 de ani. Dacă am ajuns să facem asta până la această vârstă nu se poate spune că este vorba de aventură, inconştienţă sau altceva… Am fost tot timpul precauţi, însă de data aceasta nu ne-a ieşit cu problema comunicării. Sunt multe variante acum, multe acuzaţii, supoziţii. Nu ştiu dacă am făcut bine sau rău, însă noi am decis să fugim din zona aceea într-o zonă mai uşoară pentru noi. Aşa am considerat la momentul respectiv… Acum, când văd toate elementele, retrăiesc acele clipe, ţin să ne felicit ca echipă, pentru că ne-am consultat permanent, am colaborat extraordinar, nu am avut nici un moment de panică. Grija noastră a fost cum să-i anunţăm pe ceilalţi că suntem bine pentru că, dacă în prima seară nu ne-am făcut prea mari griji, în a doua au început problemele mari… Din acest motiv am şi grăbit pasul să ajungem, dar nu a fost să fie. Vorba aceea, am ieşit de pe hartă. După ce am ieşit de pe harta Retezatului am reuşit să avem şi noi semnal!
GdS: Trăim în generaţia gadgeturilor. I-aţi sfătui pe copii să lase pentru câteva ore tableta, telefonul pentru a merge pe munte?
C.G.: Consider că fiecare în viaţă trebuie să decidă pentru el! Şi noi când am luat decizia să plecăm am hotărât în cunoştinţă de cauză. Nu toată lumea trebuie să facă alpinism, dar oricine poate să încerce! Oricine poate să încerce o escaladă. Trebuie să recunoaştem că noi încercăm şi lucruri un pic mai extreme, dar nu suntem amatori de senzaţional. Nu ne-am dorit tot acest tărăboi…
„Când vremea este extrem de dificilă e foarte greu să ajuţi pe cineva“
GdS: Care au fost cele mai frumoase experienţe pe care le-aţi avut ca alpinist?
C.G: Toate experienţele sunt importante, deosebite. Aproape orice vârf are dificultate. Natura îşi cere drepturile. Nu urci aşa, oricum. Experienţa din weekendul trecut nu a fost nici pe departe cea mai grea încercare de până acum. Doar pentru că nu am reuşit să comunicăm a devenit astfel. Am fost pe Aconcagua (se găsește în Argentina și este cel mai înalt munte din ambele Americi), pe Kenya (este un masiv muntos care are altitudinea maximă de 5.199 m, al doilea munte ca înălțime din Africa, după Kilimanjaro, n.r.)
Cât de bun ai fi, cât de echipat ai fi, când condiţiile sunt foarte rele şi totul este împotriva ta este greu. A fost şansă, dar cred că şi deciziile pe care le-am luat au fost cele mai bune în acel moment. De exemplu, dacă întârziam mai mult pe lac poate era şi mai greu… Am înţeles că suntem singurii care au trecut coama dintr-o parte în alta în condiţiile acelea, escaladând peretele.
GdS: Foarte mulţi salvamontişti şi jandarmi au plecat în căutarea dumneavoastră. Aveţi un gând pe care doriţi să-l transmiteţi?
C.G.: Când vremea este extrem de dificilă e foarte greu să ajuţi pe cineva, te expui. Noi ştim ce înseamnă. Mulţumim că a fost o colaborare a salvamontiştilor şi s-au mobilizat pentru a ne căuta. Am fost uimiţi de acest lucru! Mulţumim şi ne pare rău că s-a creat situaţia aceasta! Suntem bine.
