Lipsa de educaţie poate transforma copiii în viitori condamnaţi. Laurenţiu S. este unul dintre tinerii care, la puţin peste 17 ani, a fost condamnat la închisoare pentru tentativă de omor. Regretă anii de şcoală pierduţi şi ştie că ei l-ar fi putut ajuta să fie cu totul alt om, care nu ar fi fost nevoit să facă vreodată cunoştinţă cu lumea de după gratii.
La prima vedere, Laurenţiu pare un om dur. Acum are 19 ani, pe care i-a împlinit în închisoare. Nu vorbeşte mult şi nu râde aproape deloc. Însă, când vine vorba despre familia sa, zâmbeşte. Are doar şase clase. Încă din ultimul an de şcoală şi-a făcut prieteni alături de care pleca de la şcoală. După clasa a şasea, a plecat în Italia la tatăl său şi a început să îşi câştige primii bani. Nu spune prea multe lucruri despre cum a făcut acest lucru, însă atunci când a intrat în închisoare avea o casă aproape terminată şi o maşină. Îşi începe povestea despre viaţa lui cu un oftat şi spune că este în spatele gratiilor dintr-o prostie. „Când s-a întâmplat totul, doar ce venisem din străinătate. Am luat maşina lui tati din curte, chiar dacă nu aveam permis, şi am mers cu fratele meu şi cu nişte prieteni să facem baie undeva în Slatina, oraşul în care locuiesc. Acolo s-a luat un băiat de noi şi l-am bătut. Apoi am plecat, iar după ce am mers vreo zece kilometri ne-am dat seama că băiatul acela era urcat pe plafonul maşinii. Atunci am oprit, iar el era lovit la picior. A chemat poliţia şi am fost acuzaţi de tentativă de omor. Eram cinci în maşină şi toţi am ajuns în arest“, a spus Laurenţiu.
Înainte să fie închis a fugit în Italia, dar a fost prins acolo
Imediat după întâmplare, poliţia a venit cu mandat de percheziţie la toţi cei care luaseră parte la scandalul respectiv. Speriat de ceea ce făcuse şi conştient că avea toate şansele să ajungă după gratii, Laurenţiu a ales să fugă. „Eu când am văzut că după ce se întâmplase a venit poliţia cu mandat de percheziţie, după ce au plecat de la mine de acasă, la o jumătate de oră, am fugit în Italia cu fratele meu cu maşina. Ne-am dus la Milano. Pe mine m-a luat Interpolul direct de acolo, după trei luni de când fugisem. M-au ţinut închis în Italia cam o lună şi jumătate, apoi m-au adus în România. Cât am stat acolo slăbisem foarte mult, stăteam cu gândul numai la familia mea. Eram speriat şi mă întrebam de ce sunt eu acolo. Apoi, când m-au adus aici m-am încurajat singur şi am zis că trebuie să trec şi de asta. Împlinisem deja 18 ani. Regret foarte mult ceea ce am făcut, nu aş mai face niciodată aşa ceva. Abia aştept să ies de aici“, a povestit Laurenţiu.
„Am doar şase clase. Ar fi fost mult mai bine dacă învăţam“
Chiar dacă pare inimaginabilă viaţa unui tânăr la închisoare, Laurenţiu a trăit-o pe pielea lui. Spune că poate dacă ar fi continuat să meargă la şcoală, nu ar fi fost nevoit să trăiască acest coşmar. „Am doar şase clase. Nu îmi plăcea şcoala. Aveam prea multe absenţe, nu stăteam la ore, nu aveam nici note. Din acea perioadă începusem să plec cu mai mulţi prieteni de la şcoală. La un moment dat, mi-a spus doamna directoare să îl chem pe tati la şcoală că nu se mai poate cu mine. Atunci i-a spus tatălui meu că am fost un băiat cuminte, dar că am început să o iau razna. Atunci m-au lăsat repetent şi m-au exmatriculat. Dacă aş mai fi odată în clasa a şasea, ar fi mult mai bine dacă aş fi cuminte şi aş învăţa. Cu siguranţă acest lucru m-ar fi ajutat mai mult în viaţă. Aş fi putut să ajung departe, dar din păcate eu nu am făcut-o şi sunt aici unde sunt. Nu îmi place deloc că sunt aici, însă ies tot timpul la activităţi şi mă înţeleg bine cu colegii. Asta mă mai ajută“, a declarat Laurenţiu S.
„M-am speriat foarte rău când m-au băgat cu peste 50 de oameni în cameră“
Experienţa închisorii este dură, iar pentru Laurenţiu a fost cu atât mai îngrozitoare cu cât avea o vârstă atât de fragedă. „Prima dată am ajuns la Penitenciarul de Maximă Siguranţă din Craiova. M-am speriat foarte rău când am văzut foarte multe rufe întinse la fiecare geam, dar şi când m-au băgat în cameră cu peste 50 de persoane. Mă întrebam unde sunt. Atunci am realizat că nu mai am ce să fac şi că trebuie să suport“, a spus tânărul.
A plâns de nenumărate ori între pereţii celulei, în timp ce se gândea la familia lui. „Îmi lipseşte cel mai mult familia. Ştiu că îmi duc lipsa şi mie, şi fratelui meu, pentru că şi el a fost închis atunci deoarece am fost împreună când s-a întâmplat. Îmi pare rău că nu sunt lângă ai mei în aceste momente şi regret enorm ceea ce am făcut. Pentru mine, pe primul plan este familia mea şi toţi cei care mi-au fost aproape de când am intrat la închisoare. Când o să ies de aici o să încerc să nu mai am de-a face cu oricine şi o să îmi văd de treaba mea. Cred că o să îmi afecteze viaţa faptul că am fost aici. O să mi se vadă pe cazier că am făcut puşcărie, o să-mi fie foarte greu să mă angajez. Celor tineri ca mine le transmit că anturajul strică şi să se gândească de zece ori înainte de a face ceva ce i-ar putea costa libertatea“, a mai povestit Laurenţiu.
Cu siguranţă, viaţa lui Laurenţiu va rămâne marcată de aceşti ani grei petrecuţi într-o lume închisă.
