Povestea haiducului Dan Dicu a început să se scrie în urmă cu trei ani, în comuna olteană Bobiceşti. După ani întregi de muncă în străinătate, după o viaţă petrecută în agitaţia oraşului, a simţit că trebuie să se întoarcă la origini şi la simplitatea vieţii din satul românesc. Nu conta unde, ştia doar că trebuie să fie un loc liniştit, cu privelişti care să placă ochiului şi din care să nu lipsească sub nici o formă caii, animalele pe care le iubeşte încă de dinainte de o rosti cuvântul „mama“. Terenul pe care avea să îşi ridice casa în care să locuiască împreună cu soţia şi cu fiul lor l-a găsit consultând un site de profil, iar anunţul „Vând teren colţ de rai“ i-a stârnit curiozitatea. „Mi-a plăcut să mă delimitez de viaţa de oraş şi să trăim simplu şi onest, cu dragoste de animale şi de ceea ce facem noi. Şi soţia îşi dorea o casă la ţară, aşa că efortul de a o convinge să ne mutăm nu a fost mare. Ne-am dorit să locuim într-o comună oarecare şi, consultând ofertele, am văzut un anunţ «Vând teren colţ de rai», care ne-a atras atenţia. Am venit, am văzut locul şi, când am descoperit atâta verdeaţă, pădure, dealuri şi tot ce voiam de la un loc în care să ne stabilim împreună cu familia, am hotărât că vom rămâne în Bobiceşti. Aici era o fostă brutărie, dar eu i-am văzut frumuseţea şi am început să investim şi să ne facem un conac, aşa cum ne place nouă să spunem“, povesteşte Dan Dicu.
„Încep să dispară hainele de oraş şi să rămână cele tradiţionale“
Ceea ce a urmat a necesitat multă muncă şi mult efort, aşa cum se întâmplă de fiecare dată când un om construieşte cu sufletul. De la pridvorul casei şi până la mobilier, totul a fost ales cu atenţie, multe obiecte au fost realizate manual, iar acestea poartă amprenta animalului iubit dintotdeauna: calul. „Pasiunea pentru cai a venit când nici măcar nu ştiam să rostesc cuvântul „mama“. Părinţii mei îmi spuneau că, fiind bebeluş, atunci când vedeam caii, mă bucuram, râdeam şi voiam să îi ating. Acelaşi lucru îl face şi fiul meu. De când s-a născut are o pasiune pentru aceste animale. Stând la oraş, nu am putut să am cai, iar când m-am mutat la ţară mi-am luat mai întâi unul, apoi doi, şase şi am ajuns acum la 12.
M-am gândit să împărtăşesc bucuria mea cu oltenii şi nu numai cu ei, cu românii, în general, pentru că această dragoste s-a extins şi vin prieteni din toate judeţele ţării, atraşi, probabil, de frumuseţea sufletului meu şi al familiei mele. Înainte de cai, cred că asta îi îndeamnă să vină aici. Dragostea pentru cai s-a îmbinat cu o altă pasiune a mea din istorie care m-a fascinat, iar aceştia sunt haiducii, care au fost chiar aici, pe aceste meleaguri, Fraţii Buzeşti, Iancu Jianu, pandurii lui Tudor“, povesteşte Dan Dicu.
Pasiunea pentru istorie şi pentru cai a mers chiar mai departe, aşa încât nu de puţine ori se întâmplă să plece în drumeţii pe urmele haiducilor: „Mă îmbrac frecvent în costume naţionale – de fapt, mă uit în şifonier şi îmi dau seama că încep să dispară hainele de oraş şi să rămână cele tradiţionale – şi fac drumeţii prin pădure cu caii, împreună cu prietenii mei. Îi costumez şi pe ei şi mergem să le arăt locurile pe unde odinioară jienii şi pandurii lui Tudor Vladimirescu treceau Oltul şi Olteţul. Sunt încântaţi de istoria locului şi revin de fiecare dată cu plăcere“.
„Aş vrea să pun Bobiceştiul pe harta turistică a României“
Şi-a împlinit visul de a duce o viaţă liniştită, în casa pe care a visat-o dintotdeauna şi în care oricine e binevenit. După anii pe care i-a petrecut în străinătate, muncind ca bucătar, ştie că nu vrea să mai simtă niciodată atât de acut dorul de ţară: „Am trăit zece ani în Italia, fiind bucătar de meserie, dar nu a fost zi în care să nu simt dorul de ţară. Ascultam slujba de Înviere la telefon. A fost o experienţă extrem de dureroasă, care m-a marcat foarte mult. Din acest motiv nu am mai părăsit ţara de şapte-opt ani“.
Îşi doreşte să îi determine şi pe alţii să aleagă România, dar spune că acest demers nu este unul uşor. „Îmi este greu să îmi imaginez viaţa fără cai şi fără un loc al meu, dar cel mai mult mă descurajează lipsa de personal calificat, pe care o simt de foarte mult timp. Nu ştiu de ce, dar oamenii de rând, care ar trebui să muncească în ţara lor, pleacă, muncesc pe la alţii, uneori pe bani foarte puţini, alteori dau telefon acasă să li se trimită bani, că nu mai au, dar nu vor să muncească în România. Lipsa forţei de muncă ne determină să fim cumpătaţi şi să ne întindem cât ne e plapuma, cum se spune. Aş vrea să mă dezvolt şi să pun Bobiceştiul pe harta turistică a României, dar lipsa de personal ne descurajează foarte tare“, a spus Dan Dicu.
Cu toate acestea, nu se va opri din acest demers şi speră ca în viitor, poate şi cu ajutorul fondurilor europene, să creeze un minimuzeu oltenesc care să se întindă pe 15.000 de metri pătraţi şi care să recreeze atmosfera satului de acum 100 de ani.
