Băileştiul este una dintre localităţile emblematice ale Olteniei. Aici a început drumul marelui actor Amza Pellea, aici se face cel mai bun zaibăr şi, nu în ultimul rând, aici sunt cele mai fertile soluri din Câmpia Olteniei. Locuitorii se mândresc însă şi cu istoria acestui oraş şi cu oamenii de valoare pe care i-a dat.
Situat în jumătatea sudică a judeţului Dolj, la 57 km de Craiova, Băileştiul se află într-una dintre cele mai mănoase părţi ale ţării. Zona în care a apărut a fost locuită din timpuri vechi, cele mai vechi mărturii arheologice descoperite datând din perioada anilor 680-1025. În ceea ce priveşte numele aşezării, profesorul Valentin Turcu susține că există două variante. „Se spune că au fost nişte crescători de cornute mari, de vite, care se numeau Iliescu, iar numele de Băileşti ar deriva de la boii Iliescilor. A doua variantă, mai puţin acceptată, ar fi că denumirea provine de la un strămoş care s-a numit Boilă. Realitatea nu o ştie însă nimeni“, a spus Valentin Turcu, fost profesor de limba română din Băileşti.
„Industria locală a ajuns fier vechi“
Până în urmă cu câteva decenii, Băileştiul era o localitate căreia la început i s-a zis comună urbană, iar ulterior a devenit municipiu. De-a lungul timpului, al doilea oraş din Dolj ca mărime după Craiova a cunoscut toate etapele tranziţiei de la comună la municipiu. „Până în secolul al XIX- lea era o comună oarecare, mai mare decât cele din jur, o evocă Duiliu Zamfirescu în cel de-al treilea roman din ciclul Comăneştenilor. La Băileşti era un spital militar care trata răniţii de pe front aduşi peste Dunăre pe la Calafat. În secolul al XX-lea, a dat jertfe în Primul Război Mondial şi s-a făcut monumentul eroilor din centru, emblemă a Băileştiului. Un sculptor, Iordănescu, a făcut acest grup statuar, iar în 1945 nişte tineri aşa-zis revoluţionari au distrus vulturul, simbolul sacrificiului, şi ţăranca, venită cu ofrande pentru eroi. Lucrarea a fost întregită în anii ‘90 de doi sculptori băileşteni. Oraşul a cunoscut colectivizarea în anii ‘50, industrializarea în anii ‘70, iar după ‘90 industria locală a avut acelaşi destin ca în toată ţara, a ajuns fier vechi. Şomajul este fenomenul care afectează din plin soarta localităţii, motiv pentru care s-a produs exodul spre ţările din Apus, şi nu numai. Municipalitatea încearcă să aducă investitori şi să sperăm că vom ieşi din această tranziţie care nu se mai termină“, a mai spus Valentin Turcu.
Amza Pellea, emblema Băileştiului
Amza Pellea este emblema spirituală a Băileştiului şi mulţi dintre localnici se mândresc că au fost contemporani cu el. Mai mult decât atât, mulţi încearcă şi astăzi să îl imite. „Amza Pellea s-a mândrit cu originea lui nu numai în ţară, nu mai vorbim de spiciurile din care nu aveau cum să lipsească Băileştiul şi numele vecinilor şi cunoscuţilor lui. Pe orice mahala găseşti acum câte un imitator care zice că vorbeşte ca Amza Pellea, dar bineînţeles că marele actor e inegalabil. El i-a construit pe Sucă şi pe Nea Mărin, pe lângă marile roluri în filme şi în teatrele de la Bucureşti şi de la Craiova. Era acea perioadă de aur… Îmi aduc aminte că eram elev la liceu la Craiova, iar noi, cei de la internat, eram în fiecare seară la teatru şi îi admiram pe el, pe Silvia Popovici, pe Cozorici, Rucăreanu, marile valori ale teatrului şi cinematografiei. Totodată, are marele merit de a-i fi determinat şi pe alţii să se îndrepte către o carieră artistică, în primul rând regretatul Dumitru Furdui, care tot de aici a plecat. După el, fraţii Voinea în sculptură, în literatură Petre Anghel, Patrel Berceanu, iar mai târziu au îmbrăţişat cariera actoricească Daniel Tudorică, astăzi la Teatrul «Ion Creangă» din Bucureşti, şi Liviu Topusu, la Teatrul Naţional din Târgu Mureş“, povesteşte Valentin Turcu.
Dragostea marelui actor pentru oamenii din Băilești a fost reciprocă, iar băileștenii îi cinstesc memoria cum se cuvine. „Privind spre ieri, spre azi şi mâine,/ Domnule AMZA PELLEA, al Artei slujitor/ C-un strop de Zaibăr pe un colţ de pâine-/ Băileştiul veşnic recunoscător!!!“ este mesajul scris pe o plăcuţă din casa memorială. Aceasta a fost deschisă în 2008, an în care s-au comemorat 25 de ani de la moartea actorului, şi este un punct de atracţie pentru orice vizitator. Aici pot fi văzute sute de fotografii, tablouri, diplome, precum şi costumul popular și opincile lui Nea Mărin.
Valentina Ignat sau arta de a trăi frumos
Loc al oamenilor de excepţie, Băileştiul a dat valori autentice ţării. Un astfel de om am întâlnit şi noi prin periplul nostru prin oraş. Este vorba despre Valentina Ignat, o fostă profesoară de română care a schimbat destine, a instruit generaţii întregi de copii şi continuă să o facă şi astăzi. Deşi s-a retras din activitate, nu a putut să stea departe de copii şi le predă în continuare elevilor de liceu ore de dirigenţie, în care le vorbeşte despre arta de a trăi frumos. „Am considerat că nu trebuie să comunic numai cu mintea elevilor, ci şi cu sufletul lor. M-a interesat în mod deosebit acest lucru, iar orele de litereatură pentru mine erau încărcate de sentimente, căci prin literatură se transmit mesaje, şi am vrut să contribui mult la formarea personalităţilor şi caracterului elevilor mei, să îi sensibilizez, să aibă drept călăuză în viaţă bunătatea, cinstea, corectitudinea, asta m-a interesat în mod deosebit“, a spus Valentina Ignat.
Vocaţia pentru cultură a fost moştenită de la tatăl său, care a avut un rol extrem de important în învăţământul din Băileşti. „Tata a făcut lucruri extraordinare la acest liceu, a transformat unitatea de învăţământ din şcoală de arte şi meserii în liceu industrial, a făcut clase gimnaziale, a făcut şi internatul, şi s-a dăruit cu tot sufletul pentru a ajuta cât mai multe generaţii de copii“, povesteşte Valentina Ignat.
O casă cum alta nu-i
Pe lângă pasiunea pentru cultură, tot de la tatăl său a moştenit şi pasiunea pentru frumos. A trăit întotdeauna înconjurată de obiecte rare, vechi, iar în casa în care locuieşte acestea sunt omniprezente. Însăşi povestea casei este una impresionantă. „Casa a fost construită în anii 1937-1938 de către tatăl meu, Constantin Săceanu, şi a fost realizată de către italieni. Are sculpturi exterioare în lemn, manuale, iar în interior unele uşi sunt sculptate. Este o casă în stil brâncovenesc, iar mobila din interior este sculptată în stil Brâncuşi. Aceasta a fost făcută la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, iar sculpturile s-au realizat foarte greu. Se făcea desenul pe hârtie calc, se imprima prin indigo pe lemn şi se sculpta cu dalta fiecare liniuţă, foarte greu se lucra. Într-una dintre camere este o mobilă de sufragerie acelaşi model cu mobila pe care a făcut-o Octavian Goga, am văzut-o întâmplător la televizor, la moştenitorii lui. Sculpturile în lemn în exterior sunt o raritate. Peste tot pe unde am călătorit, nicăieri nu am văzut sculpturi în lemn în exterior în balcoane. Am văzut numai în marmură, în ciment, dar sculpturi manuale în lemn în exterior nicăieri“, a spus Valentina Ignat.
Trei generaţii au trăit cei mai frumoşi ani în această casă, iar viața continuă armonios aici, în versuri de poezie: „(…) O, câte ştie şi ce frumoasă e doamna noastră!/ E îndrăgită, faţa-i-e zâmbet de zână bună./ Şi are în ochi străluciri de ape albastre./ Iat-o, explică, se plimbă printre noi. Linişte (…)/ Acum, seamănă, seamănă, a, cu ce?! Cu nişte… / Cu o pasăre fel de fel vopsită şi uşoară, sensibilă, blândă, vai, ce ciudată fiinţă…/ În-nalt senin, neatins, spre culmi ea zboară, zboară/ S-a-ntors – ce bine! – cu dragoste şi ştiinţă./ Sunase. I s-a întins o floare şi râdea/ O floare, florii! (…)“.
(Fragment din prima poezie a scriitorului Gabriel Chifu, pe care acesta scris-o la 14 ani şi i-a închinat-o profesoarei sale, Valentina Ignat).
