Avea doar şase ani când a fost smuls din casa părintească şi deportat în Bărăgan. Următorii aproape cinci ani i-a petrecut într-o locuinţă făcută din pământ şi trestie, care nu l-a ferit de gerul năprasnic al iernilor. Aflaţi din interviu întreaga poveste a lui Emil Eracle Ciupagea, din comuna mehedinţeană Jiana.
GdS: De-a lungul vieţii dumneavoastră au fost şi evenimente mai puţin fericite, iar unul dintre acestea este deportarea în Bărăgan. Cum a fost acea perioadă?
E.E.C.: După cel de-al Doilea Război Mondial, când puterea eliberatoare sovietică s-a extins mult spre vestul Europei şi cam toate ţările intrau în linia politică a Uniunii Sovietice, una singură rămânea nealiniată ruşilor. Era Iugoslavia. La Severin, noi îl caricaturizam pe Tito călare pe butoi şi cu barda ridicată deasupra capului către cer, iar pe malul sârbesc România era reprezentată printr-o vacă pe care o mulgea URSS, aşa că nu aveau cum să se împace cele două politici, a lui Iosif Vissarionovici Stalin şi cea a lui Iosip Broz Tito, motiv pentru care, după 1950, a început, avându-se în vedere apărarea graniţei, un sistem de fortificaţie pe toată linia Dunării şi care se poate vedea şi astăzi prin puzderie de cazemate, începând de la Gura Timocului şi până la Beşenova Veche, astăzi satul Dudeştii Noi. Toate satele din zona de graniţă pe o adâncime de aproximativ 25 km, inclusiv comuna noastră, au suportart deportările din 18 iunie 1951. Toate s-au realizat după voia lui Stalin în Siberia, dar norocul românilor a fost că Gheorghiu Dej a zis: „Nu, am eu Siberia mea, Bărăganul!“. Aşadar, în România, nimeni nu a ieşit din graniţele ţării şi deportaţii erau de-acum locatari ai Bărăganului, obligaţi să îşi construiască ce şi-or construi, căci după iunie repede trec lunile şi se intră în iarnă, iar Bărăganul de azi e ca şi cel de atunci, numai că lumea nu ştia ce înseamnă, dar azi se vede la televizor: zăpezi cât lumea, viscole cât cuprinde, mormane de zăpadă şi dune ca-n deşert, care se duc până la înălţimea casei.
„Erau înfipţi în pământ ţăruşii unde urma să fie colţurile caselor“
GdS: Câţi ani aveaţi dumneavoastră când aţi fost deportat şi câţi membri ai familiei au trăit această dramă?
E.E.C.: Am fost deportaţi eu, părinţii mei şi sora mea. Eu aveam şase ani, iar ea – patru. Tata doar ce se întorsese din război, era cu 15 ani mai mare decât mama. La momentul deportării, mama mea avea 29 de ani. Imaginaţi-vă acum un copil de 29 de ani pe care îl pui să-şi facă o casă şi să caute-n nămol pentru că din altceva nu aveai din ce, decât din pământ şi paie. Noi am fost mai norocoşi, cei care am fost deportaţi în baltă. E vorba de balta lui Petru Rareş de la nord de Galaţi, de la nord de Lacul Brateş, practic în lunca inundabilă a Prutului. Aveam material de construcţie din belşug: trestie cât vedeai cu ochii pentru că era fund de baltă. Pământul era atât de roditor, încât grâul creştea până la piept şi trestia deasupra lui încă 3 m, iar porumbul creştea la întrecere cu trestia. Apăruseră nişte tractoraşe pe şenile, iar primăvara, când începea să se ardă fundul de baltă, toată lumea mergea la adunat de rădăcini de trestie. Cel puţin, aveam lemnele de foc pentru iarnă, cu toate că trebuia să stai la gura maşinii cu cuţitul în mână şi să tai în permanenţă pentru că erau mai slabe decât cocenii de porumb şi decât tulpinile de floarea-soarelui.
GdS: Cât timp aţi petrecut acolo?
E.E.C.: Deportarea a durat între 18 iunie 1951 şi, în cazul familiei mele, până pe 7 ianuarie 1956, adică patru ani, şase luni şi câte zile or fi fost…
GdS: Cum a fost acea perioadă, din ce aţi trăit?
E.E.C.: Unii au nimerit în floarea-soarelui, alţii în grâu. În marea asta de grâu şi floarea-soarelui erau dinainte înfipţi în pământ ţăruşii unde urma să fie colţurile caselor şi uşa. În urma construirii caselor, au rezultat două străzi pe E-V longitudinale şi perpendicular pe ele pe N – S, 12. Se numeau str. 1, str. 2…… şi pe la strada 12 – 13, aşa s-a nimerit sau aşa s-au descărcat vagoanele la Frumuşiţa, erau de obicei nemţii din Banat. De la sat spre Prut era o fermă agricolă la care muncea toată lumea. În stânga drumului pe care l-am găsit pietruit şi care era înălţat bine faţă de nivelul câmpiei erau orezăriile. Ca să se facă, orezul trebuia să stea 10 – 15 cm în apă, şi aici era cea mai grea muncă pentru că, pe lângă orez, mai creştea şi mohorul, iar lumea muncea zile întregi în apa invadată de lipitori să smulgă mohorul din orez. Când secau orezăriile toamna târziu, se recolta orezul. Rezultau nişte paie verzi, care erau bune pentru animale, şi orezul care ne asigura şi nouă nevoia pentru o vreme, bineînţeles nedecorticat.
„Toată lumea a plecat cu ce a putut pune într-o căruţă“
GdS: Cum arăta casa în care locuiaţi?
E.E.C.: Dacă m-aş întoarce cu faţa spre răsărit, aş vedea-o cu o tindă mică, după care pe o uşă se intra într-o cămăruţă de 3 pe 3 m, iar în dreapta era camera cea mare, care să fi avut 4 pe 4. La peretele dinspre sud pleca un acoperiş într-o singură apă şi cu pereţii două trapezuri, în care era încropit grajdul cailor. Asta era tot! Toată lumea era obligată să îşi ridice casă. În fiecare zi umbla miliţia pe străzi şi le spunea oamenilor să se apuce de treabă.
GdS: Aţi plecat cu căruţa din sat?
E.E.C.: Toată lumea a plecat cu ce a putut pune într-o căruţă, astfel încât în două ore să ieşi pe poartă. Când am revenit eram spre sfârşitul clasei a patra. Patru clase le-am făcut acolo, cu învăţători tot deportaţi. Cu muncă voluntară, s-au făcut acolo un dispensar, miliţie, şcoală şi un magazin.
GdS: Ce aţi mai găsit din ce lăsaserăţi acasă?
E.E.C.: Tot ce a rămas în case a fost strâns în bătătura lui Goriţă Boiangiu, un deportat ca şi noi. Şi casa lui a rămas nelocuită şi acolo au fost strânse lucrurile tuturor familiilor deportate din sat. S-a dus fiecare şi a luat de acolo ce a vrut. Din toată comuna au fost deportate 22 de familii.
GdS: Au reuşit părinţii dumneavoastră să o ia de la capăt după ce v-aţi întors?
E.E.C.: Când ne-am întors, am trăit pe lângă pământul bunicului, care nu a fost deportat, că de-acum nu mai era pământ. Tata spunea: bă băiete, să ai grijă că pământul s-a dus dracu’, păstrează-ţi obrazul! Nu am fost membri CAP, dar a venit anul 1959, când a trebuit să dau examen la liceu şi îmi trebuia o adeverinţă de la primărie. Adeverinţa nu o primeai dacă nu erai membru CAP, motiv pentru care „de bunăvoie şi nesilit de nimeni, eu, Ciupagea Petre (tatăl lui Emil Eracle – n.r.), doresc din toată inima să mă înscriu în CAP“ şi uite-aşa a doua zi era membru CAP, eu aveam adeverinţa şi, slavă Domnului, am dat examen la Liceul „Traian“ şi uite că poimâine mă cheamă băieţii să aniversăm a 54-a vară de la terminarea lui.
