Situată în sud-estul judeţului Olt, la zece kilometri de oraşul Drăgăneşti-Olt şi la 50 km de Slatina, comuna Stoicăneşti este un loc care se zbate să supravieţuiască. Destinul aşezării este unul pe care l-au avut majoritatea localităţilor din mediul rural, aşa că şi Stoicăneştiul a cunoscut declinul de la o perioadă înfloritoare la una în care lipsa locurilor de muncă şi plecarea tinerilor sunt cele mai acute probleme. Localnicii, oameni simpli, uniţi şi cu frică de Dumnezeu, spun că ar fi nevoie de un suflu nou, care să schimbe soarta aşezării.
Comuna Stoicăneşti este aşezată în Câmpia Boianului, de o parte şi de alta a Călmăţuiului Mare, care în literatura geografică este cunoscut sub numele de Călmăţuiul Teleormănean. Stoicăneştiul ocupă o poziţie centrală în Câmpia Boianului. „Localitatea datează din secolul al XIV-lea, din perioada domniei lui Mircea cel Bătrân. Pe locul unde astăzi s-a ridicat dispensarul uman am identificat o necropolă de la sfârşitul secolului al XIV-lea, cu morminte în şir. Acesta este materialul arheologic disponibil pentru a descoperi vechimea satului. La Mănăstirea Cozia există o hartă în care este trecut şi Stoicăneştiul, iar în Câmpia Boianului nu au existat, pe vremea lui Mircea cel Bătrân, decât două sate – Stoicăneşti şi Viişoara. Documentar, localitatea este atestată de pe vremea lui Neagoe Basarab“, a spus Gheorghe Vieru, fost profesor de istorie din comuna Stoicăneşti.
„Toţi cei care au în casă un bătrân au parte şi de câte o poveste“
Puţin peste 2.000 de suflete îşi duc astăzi existenţa pe aceste meleaguri, iar oamenii povestesc că localitatea a ţinut pasul cu schimbările vremii, aşa încât bătrânii au cunoscut atât traiul din bordeie, cât şi bunăstarea de dinainte de Revoluţie, dar, mai ales, declinul economic de după acest moment. „Bătrânii povestesc şi astăzi cum trăiau în bordeie şi duceau o viaţă liniştită şi fericită. Toţi cei care au în casă un bătrân au parte şi de câte o poveste. Pentru cei în vârstă, este o vreme apusă şi frumoasă, în timp ce noi, tinerii, percepem acea perioadă ca pe una în care traiul era greu. Tinerii, când aud cum trăiau bătrânii, realizează de cât de multe beneficii au ei parte“, a spus Sanda Dogaru, secretară la Şcoala Gimnazială Stoicăneşti.
Comuna a evoluat în timp, iar oamenii spun că perioada de dinainte de Revoluţie a fost una înfloritoare, iar problema lipsei locurilor de muncă nu se punea atunci. Bătrânii locului trăiesc cu nostalgia acelor vremuri şi spun că Stoicăneştiul ar fi avut toate premisele pentru a ajunge un oraş agricol. „Înainte, prin anii ‘73, era o frumuseţe de comună. Era o carmangerie, exista şi o ciupercărie şi toţi oamenii aveau de lucru, nu era nimeni pe drumuri. Stoicăneştiul ar fi putut ajunge oraş agricol astăzi. Din păcate, însă, acum nu mai e nimic şi nici nu cred că se va mai îndrepta ceva. Eu m-am născut aici, dar de la 14 ani m-am mutat în Timişoara şi acolo locuiesc şi acum. Revin însă cât pot de des la casa părintească şi constat cu tristeţe cum decade totul“, a spus Constantin Voicu, pensionar.
„Cine am fost şi cine am ajuns!“
Nici Gheorghiţa Stuparu nu este mai încrezătoare în viitorul comunei. Femeia are aproape 80 de ani, munceşte de când era o copilă şi spune că asistă neputincioasă la declinul localităţii. „Viaţa omului este amărâtă pe aceste meleaguri, nu sunt locuri de muncă, tinerii au plecat, iar cei care au rămas stau la cârciumă toată ziua. Fetele mele au plecat amândouă în Italia, muncesc acolo. Nu ştiu ce-o să mai fie. Poate-om pieri toţi de prin locurile acestea. Cine am fost şi cine am ajuns!“, a spus cu tristeţe în glas femeia.
Tinerii care au ales să îşi ducă traiul pe meleaguri natale sunt însă mai încrezători şi spun că soarta comunei s-ar schimba dacă în zonă ar veni mai mulţi investitori.
„Locurile de muncă sunt limitate. Mulţi îşi găsesc refugiul în oraşele mari. Aici, mai puţin. Cei care au rămas şi au studii sunt cooptaţi în cadrul primăriei, al şcolii şi în cele câteva societăţi de pe raza localităţii. Ar fi nevoie de persoane cu iniţiativă, care să creeze locuri de muncă şi să dea un suflu nou comunei. Sperăm însă că, aşa cum a fost exodul către afară, va exista şi întoarcerea acasă“, a spus Sanda Dogaru, secretară la Şcoală Gimnazială Stoicăneşti.
Legenda Şcolii din Stoicăneşti
Până atunci, va trebui să mai treacă un timp, care curge în defavoarea oamenilor. Deocamdată, cadrele didactice care predau la şcoală constată cum numărul elevilor scade de la un an la altul.
„Sunt 42 de copii la grădiniţă, 77 la ciclul primar şi 80 la gimnazial. Sunt mult mai puţini acum decât în trecut, când erau peste 1.000 de elevi la şcoală. Ne amintim cei care suntem mai în vârstă că, înainte, pe holurile şcolii nu aveai loc să alergi pentru că eram foarte mulţi şi nu îţi permiteai să faci acest lucru. Acum, însă, e mai multă zarvă. Cu toate acestea, sunt copii buni, care beneficiază de toată atenţia celor 20 de cadre didactice care predau în şcoală“, a mai spus Sanda Dogaru.
Sunt şi foşti elevi care tânjesc după încă o zi petrecută în şcoală şi care, de câte ori revin în localitate, se reîntorc în unitatea de învăţământ care i-a format. Atmosfera de aici şi reîntâlnirea cu cadrele didactice, cu locurile dragi, sunt preţioase pentru că, oriunde îi va purta viaţa, vor lua cu ei povestea şcolii şi vor încerca să o ducă mai departe.
„Școala a fost ridicată cu eforturile comunităţii. Cei din sat îşi amintesc cum au participat la ridicarea unităţii de învăţământ şi a fost ca un pas înainte pentru că elevii învăţau pe lângă biserică, pe lângă dascălii din sat, erau câteva case donate în care se făceau cursuri. Şi eu îmi amintesc că, atunci când eram la grădiniţă, am învăţat un an într-o casă pentru că nu erau spaţii. Din acest motiv, prin anii 1964-1965, oamenii s-au unit şi au ridicat şcoala pe locul unui vechi conac boieresc, care are o poveste. Îmi spuneau părinţii mei că pe pridvorul casei boierilor au venit turcii şi boierul a fost omorât chiar sub ochii familiei. Conacul a fost păstrat şi noi îl numim astăzi şcoala veche. Are nişte încăperi înalte, frumoase, care te fac să îţi imaginezi casa boierească de altădată. Aceasta este o poveste care dăinuie. În anii în care populaţia şcolară era numeroasă, acolo erau săli de curs, acum nu se mai fac ore acolo, dar ne folosim încă de această clădire. Sperăm că se vor găsi fonduri să fie reabilitată şi să se bucure şi alţii de istoria ei“, a mai spus Sanda Dogaru.
