O zi petrecută la Urgenţa din Craiova este de ajuns să realizezi că sistemul medical din România este putred. Ore de aşteptare multe şi chinuitoare, pereţi murdari, decojiţi, linoleum ros, afişe lipite cu scotch pe geamuri şi pereţi, un calorifer nefuncţional aruncat pe lângă scaunele din sala de aşteptare şi o baie infectă. Acestea sunt condiţiile pe care trebuie să le suporte bolnavii şi aparţinătorii care ajung aici. Ne-am pus şi noi în locul celor care trec prin Urgenţa Spitalului Judeţean din Craiova şi am petrecut o zi la UPU.
Ora 9.00, o dimineață de noiembrie. Unitatea de Primiri Urgenţe (UPU) a Spitalului Judeţean din Craiova devine deja aglomerată. De la intrare se simte un miros respingător, iar imaginea sălii de aşteptare, plină cu oameni cărora li se citeşte suferinţa şi incertitudinea în priviri, te face să nu îţi fi dorit să ajungi vreodată aici, nici măcar ca însoţitor. Bolnavii încep să fie aduși pe tărgi și pe scaune cu rotile şi căraţi prin fața tuturor aparţinătorilor. Cu toţii privesc muţi la durerea fiecărui pacient ce le trece prin faţă. Din când în când, liniștea apăsătoare din sala de așteptare este spartă de cuvintele scurte și apăsate ale brancardierului: „pardon, pardon!“, în timp ce încearcă să îşi facă loc pentru a trece cu bolnavul printre aparținători sau pacienţi care nu necesită îngrijiri imediate. În doar 15 minute, patru bolnavi sunt aduşi cu targa, iar alţi trei cu căruciorul cu rotile. Pe lângă ei, încep să sosească şi alţi pacienţi, care nu au urgenţe majore. Chirciţi de durere, se sprijină de braţele rudelor sau cunoştinţelor.
La UPU, orice durere ai avea, targa nu pleacă din faţa recepţiei până nu eşti înregistrat în baza de date. Un bărbat este adus de SMURD în jurul orei 9.30. Vizibil foarte bolnav, bătrânul respiră greu, iar fiecare încercare de a inspira aer este atât de profundă încât îi cutremură tot corpul. Cu toate acestea, targa stă oprită pentru câteva minute în fața biroului de recepție pentru înregistrare. Totul se întâmplă sub privirile disperate ale soției pacientului, care parcă se roagă ca procedurile să se încheie mai repede pentru ca soțul ei să poată fi văzut de un medic. Într-un final, targa este împinsă spre ATI. „Taicule, picioarele mai sus“, se aude imediat un brancardier care împinge şi el un scaun cu rotile în care se află un bătrân aproape inert. Scaunul nu are suport pentru picioare, iar el nu are puterea să şi le ţină ridicate.
Uşi defecte, bolnavii de la UPU – în frig
După o oră petrecută la Urgenţă îţi dai deja seama că lucrurile se mişcă greu. E ora 10.00, iar ritmul pacienţilor e în scădere, însă peste alte 20 de minute, încăperea se umple din nou. La urgenţă nu există zi mai liberă. Bolnavii sunt aduşi pe bandă rulantă și oricât ai încerca să le reţii numărul, la un moment dat şirul se pierde.
La 10.30, un bolnav este adus de SMURD şi stă de zece minute pe targă ca să fie înregistrat, chiar în faţa uşilor culisante care sunt deschise încă de când acesta a venit. Nimeni nu sesizează că bolnavul stă în frig. Nu se mişcă deloc, pesemne că durerile îi inhibă orice gest. Puţin mai târziu, în sala de aşteptare rămân doar ochii îngrijoraţi ai însoţitorilor pacienţilor şi ai bolnavilor care trebuie să fie strigaţi pentru consultaţie. Aşteptarea este apăsătoare. Uşile culisante rămân în continuare deschise, în timp ce aerul condiționat continuă să funcţioneze pentru a face căldură. Nici uşa care se deschide normal nu ajută prea mult. E spartă şi cârpită cu un carton mare şi cu bandă adezivă. Baia, una singură pentru zecile de oameni care ajung zilnic la UPU, este de-a dreptul infectă, iar pereţii sunt mucegăiţi. De hârtie igienică şi săpun nici nu poate fi vorba. Nimic nu prea te duce cu gândul că te afli într-un spaţiu care ar trebui să fie curat şi steril.
Peste doar câteva minute, uşile culisante se închid, dintr-o dată. O pacientă aşteaptă în faţa acestora, în scaunul cu rotile, însă uşile nu vor să se mai deschidă. Brancardiera apasă în zadar butonul care le deschide. S-au blocat. Renunţă în scurt timp şi înghesuie scaunul pe uşa care se deschide manual. Urmează o targă, uşile nu mai funcţionează. Paramedicii de pe SMURD nu se dau bătuţi. Apasă butonul de nenumărate ori până ce reuşesc să le deschidă, însă, de această dată, iar nu se mai închid.
Este ora 11.20. Uşile stau deschise de aproape o jumătate de oră. Lucrurile s-au calmat, însă sala de aşteptare este plină. Sunt pacienţi care aşteaptă de peste două ore şi jumătate. Liniştea este din nou spartă de zgomotul unei cutii pline cu halate de unică folosinţă, care este târâtă spre gunoi.
Un tată stă de ceva vreme cu fetiţa sa în braţe. Aceasta pare să aibă mâna fracturată. O acoperă tot timpul cu o haină pentru că se face deja aproape o oră de când stau chiar lângă uşile deschise. Micuţa cu ochi negri, iscoditori, nu schiţează vreun gest de durere. Stă cu mânuţa prinsă într-un bandaj şi cercetează fiecare bolnav ce trece cu targa prin faţa ei şi fiecare medic sau asistent. Aşteaptă cuminte în braţele tatălui.
„Parcă suntem în groapă. Aici se moare încet, dar sigur!“
Se face aproape ora prânzului, iar recepţia geme din nou de oameni. Patru cazuri în acelaşi timp. Doi oameni pe targă, doi în cărucior. Toţi aşteaptă să fie înregistraţi. Asistenţii şi brancardierii se încurcă unii pe ceilalţi când transportă pacienţii, din cauza spaţiului prea mic. Bolnavii şi aparţinătorii încep să se agite. „Suntem aici de la ora 7.00, de cinci ore. Aşteptăm nişte analize. M-au pus să aștept aici, pe scaun, cu tata care are foarte multe afecţiuni şi nu poate să stea prea mult pe scaun, trebuie să se întindă. În urmă cu două luni am mai fost la urgenţă şi pentru un EKG m-au ţinut de la 8.00 seara, la 11.00 dimineaţa. E un calvar“, mi-a spus o femeie care îşi însoţea tatăl bolnav.
La ora 12.20, recepţia are un nou moment de respiro, însă în Secţia de traumatologie/consultaţii nu există pauză. Cu toate astea, pacienţii şi cei care îi însoţesc sunt din ce în ce mai iritaţi. „Te tratează cu indiferenţă, parcă vine cineva de drag! Nu te bagă în seamă, mai ales pe cei care vin pe picioarele lor. Au mai făcut şi spaţiul foarte mic. Parcă suntem în groapă. Aici se moare încet, dar sigur!“, mai spune altă femeie. Se face ora 12.45, iar fetiţa cu mâna fracturată încă aşteaptă lângă un scaun, sprijinită de tată. Pare obosită şi îşi lasă capul pe tatăl său, care scoate dintr-o pungă un colţ de pâine şi i-l dă. Fetiţa mănâncă cu poftă, în timp ce continuă să privească îmbulzeala din jurul ei.
Urgenţa e plină nou. „Filip“, strigă puternic o asistentă. Pacientul aude abia după ce numele îi este strigat a treia oară. E prea multă zarvă, asistenţii şi brancardierii au din nou mulţi pacienţi de transportat. Între timp, cei care aşteaptă consultaţia sau rezultatul analizelor îşi pierd şi ultima picătură de răbdare. Încep să mişune dintr-o parte în alta şi să încerce să intre cumva la medic. E o adevărată luptă, care nu duce în final la nimic. Consultaţiile decurg, oricum, în acelaşi ritm. Un aparat ecograf este mutat de la traumatologie, la alte secţii, de câte un asistent sau doctor spre locul unde este nevoie de el. Alt pacient este adus de ambulanţă, dat jos de pe targă şi mutat pe un scaun cu rotile. Respiră greoi şi are cămaşa descheiată. Nu se poate mişca singur, nu are echilibru. Însă, este pus să aştepte pe scaun pentru că nu poate fi consultat imediat.
Apoi, izbucneşte cearta. Un brancardier încearcă să explice unei familii de romi că femeia adusă la Urgenţă nu este, practic, o urgenţă. Aceasta spune că are niște dureri de o săptămână şi că nu a putut ajunge la spital până acum pentru că a avut treabă. „Şi acum aţi terminat treaba şi aţi venit la urgenţă după o săptămână?“, întreabă brancardierul vizibil enervat. Femeia aprobă. Nu pare că ar avea vreo suferinţă care să necesite urgenţă, însă nu renunţă. Îşi dă buletinul pentru înregistrare, îşi pune mâinile în şolduri şi rămâne rezemată de zid, alături de cei vizibil bolnavi.
Urgenţele false prelungesc chinul bolnavilor
Ora 13.15. Aşteptarea e din ce în ce mai grea. Oamenii nu contenesc să apară. Cu cât trece timpul, cu atât se strâng mai mulţi. Nou-veniţi, alături de cei care aşteaptă de ore întregi. Unul dintre aparţinători adoarme cu capul pe bara de inox care protejează peretele. Zarva e din ce în ce mai mare. Ambulanţierii abia mai reuşesc să se strecoare cu tărgile printre oameni. „Pardon, pardon“, se mai aude din când în când, iar oamenii se înghesuie pentru a face loc. E un sistem bolnăvicios, pe care pacienţii şi personalul medical sunt nevoiţi să îl suporte laolaltă. Totul se mişcă cu încetinitorul. Cei care au mai trecut pe la urgență măcar o dată cunosc deja lecția. De aici nu se ştie niciodată când pleci. Ora 13.38, alt aparținător cade la datorie. A adormit și deja sforăie, extenuat după orele de așteptare. Între timp, alt pacient este adus pe o targă veche, ruginită, peste care au trecut zeci de ani. Vorbeşte greu, îşi duce mâinile la cap din cauza suferinţei, iar două aparţinătoare încearcă să-i aline durerea. Mai are de aşteptat până o să fie consultat. Targa este exact lângă uşile culisante, care se deschid de zeci de ori, iar frigul ajunge direct la bătrânul bolnav. În sală, sforăitul se aude din ce în ce mai tare. Cu toate astea, pare să fie cea mai mică problemă a oamenilor din jur.
În toată nebunia, o însoţitoare, destul de în vârstă, este veselă. Vorbeşte neîncetat la telefon, iar dinţii ei sclipitori, făcuţi în totalitate din aur, se remarcă de la distanţă în sala de aşteptare. După câteva minute, o femeie de etnie romă se aprinde. Deranjată de faptul că aşteaptă prea mult, cere socoteală celor de la recepție. „Doamnă, văd că nu prea aveţi nimic, puteţi să mergeţi singură, arătaţi bine, mai puteți aştepta, sunt multe urgenţe“, îi replică femeia de la recepţie. Imediat, pacienta spune că vrea să i se facă analize de sânge, semn că stabilise de acasă ce îşi doreşte să facă la Urgenţă. „Aici nu se fac analize de sânge“, i se răspunde. Discuţia se încheie brusc, însă femeia rămâne pe scaunul de aşteptare, hotărâtă să îşi ducă planul la final.
„Când văd ce e aici îmi vine să mor“
La ora 14.00, recepţia se mai eliberează. Preţ de câteva minute nu au mai venit pacienţi, însă unii bolnavi sunt deja de peste cinci ore în aşteptare. Fetiţa cu mâna fracturată este alături de ei. Tatăl ei începe să o plimbe ţinând-o de mânuţa sănătoasă. Unui bărbat i se face rău pe scaun. Un medic de la recepţie îi rabatează în grabă spătarul scaunului şi îi ţine capul fixat între mâini. Cu ajutorul unei asistente începe să împingă scaunul spre Secţia ATI. Însă, puţin mai în faţă, pe hol, o targă goală îi blochează. Nu au loc pe acelaşi hol. Aşa că pun pe altcineva să tragă targa înapoi până la capătul holului. Alt bărbat cu degetul tăiat de drujbă e la UPU de ore întregi. Are osul smuls, însă i s-a pus doar un bandaj care să oprească sângerarea. Aşteptarea îi amplifică durerea, iar cazurile celorlalţi pacienţi îl sperie şi mai tare. „Când văd ce e aici îmi vine să mor. De atâtea ore stau cu durerea asta“, exclamă bărbatul. Imediat, un tânăr este scos din Secţia de traumatologie pe un scaun cu rotile rabatat. Picioarele i se târăsc pe jos, iar el pare prea bolnav pentru a şi le ridica. Atmosfera te dezarmează. Ești încărcat cu suferinţa din ochii fiecărui bolnav care vrea cu disperare să fie salvat şi pentru asta ar îndura orice.
La ora 15.00 fără câteva minute, bărbatul cu degetul rănit intră, în sfârşit, la traumatologie. În scurt timp, soţia este chemată, iar veştile nu sunt prea bune. „Îmi dădu verigheta, zic că este posibil să îi taie degetul, trebuie să îl interneze. Nu am nici bani. Cred că bag verigheta la amanet“, a spus femeia cu lacrimi în ochi. Puţin mai târziu, bărbatul iese cu mâna în ghips. În acelaşi timp, fetiţa cu mâna fracturată este strigată, într-un final. A rezistat eroic aşteptării. Peste zece minute, iese cu mâna în ghips, iar tatăl zâmbeşte uşurat pentru că poate pleca spre casă. E trecut de ora 15.15, iar de aproape o oră nu a mai venit nici o ambulanţă, însă scaunele sunt încă pline. Mai sunt bolnavi care aşteaptă de la orele dimineţii, iar când credeam că ambulanţa nu va mai veni, uşile culisante se deschid din nou. Un bărbat este adus pe targă, în stare destul gravă. Nu se vaietă, are ochii închişi şi abia respiră. Şi patul lui de suferinţă se opreşte în faţa recepţiei, unde i se iau datele. Alte ambulanţe sosesc, iar altele pleacă spre alţi bolnavi. La urgenţă timpul nu există. E un mecanism care se învârte fără încetare pentru că bolile şi accidentele nu ţin cont de nimeni şi de nimic. Plec de la UPU cu imaginea molipsitoare a bolnavilor în suferinţă, care cerşesc încă un strop de viaţă. Las în urmă durerea şi neputinţa lor şi un sistem care nu se ştie dacă va mai putea fi resuscitat vreodată.
