În cadrul colocviilor dedicate Marelui Sculptor Brâncuşi, am avut bucuria să fiu prezent la sesiunea de comunicări „Brâncuşi la Craiova”, unde, în galeria de artă „Vollard” a Casei de Cultură „Traian Demetrescu”, aveau să susţină comunicări prof. dr. Laurenţiu Puicin – directorul Colegiului Tehnic de Arte şi Meserii „Constantin Brâncuşi”, prof. Magda Bace-Răduţ – critic de artă, prof. dr. Emilian Popescu – sculptor şi Marcel Voinea – sculptor, preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici Craiova.
Comunicările s-au dovedit a fi interesante, căci au scos la iveală aspecte ale vieţii tânărului Brâncuşi, care aveau să ne facă să înţelegem de ce Brâncuşi se dovedeşte a fi Sculptorul de adâncă inspiraţie, pan-cosmică, context în care supun atenţiei un aspect încă neexplorat al personalităţii sale, şi anume: aspectul trăirilor lui spirituale, ce consider că se regăseşte în ceea ce eu numesc „Teologia Brâncuşiană”.
În soborul celor din lume, care s-au pogorât în adâncul cel înalt al teologiei, se înscrie și Constantin Brâncuși, cunoscut lumii intregi ca sculptorul de adâncă inspiraţie, care, purtat fiind de focul credinţei în realitatea tainei celei din veac ascunsă și de îngeri neștiută, a lăsat lumii un intreg și neprețuit tezaur: tezaurul obiectelor de artă brâncușiană.
Pentru noi, românii, reprezentativ, pentru arta brancușiană, este ansamblul de la Târgu-Jiu, cunoscut ca Axa Masa Tăcerii – Poarta Sărutului – și Coloana fără de sfârșit (Infinitului), un ansamblu de artă colosal, de o importanță covârșitoare și de o mare încărcătură națională. și spun națională, deoarece, chiar dacă Brâncuși a pribegit pe alte meleaguri decât cele românești – atât de dragi lui -, el rămâne, în întreaga ființă a lucrării sale, un profund patriot, un naționalist convins, legat – parcă totuși ca nimeni altul -, de valorile naționale, spiritual-morale ale poporului român, un popor care a fost, este și va fi, cât vor dăinui veacurile, un popor pur creștin, și, mai ales, creștin ortodox, crezând de-a pururi, ca și Brâncuși, în dumnezeirea lui Iisus Hristos.
Întreaga operă brâncușiană abundă în teologie. Constantin Brâncuși, ca unul care era crescut la umbra Bisericii, avea în fața ochilor tot timpul Chipurile Prea Curate ale Domnului Iisus Hristos, ale Maicii Domnului și ale sfinților, și parcă își asemăna pribegia vieții sale tot timpul cu drumul Crucii făcut de Mântuitorul, urmat, în taină, de Maicuța Sa și mărturisit, peste veacuri, de sfinți.
Având în minte și privind cu ochii inimii nu mai mult de ansamblul brâncușian de la Târgu-Jiu, desprindem o întreagă soteriologie creștin ortodoxă, căci Brâncuși, lasă lumii în general, și poporului român – gorjenilor -, în special, o axă ce cuprinde trei lucrări monumentale: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana Infinitului, toate așezate in câte un splendid părculet, parcă ocrotit de Dumnezeire.
Cine pios a străbătut măcar o singură dată părculețul ansamblului brâncușian nu poate să nu simtă puterea credinței lui Brâncuși. Dar, mai ales, cine se așează în fața Mesei Tăcerii și privește spre răsărit, vede încă un monument ce nu putea lipsi din contextul teologiei brâncușiene și care, de fapt, deslușește această teologie în toată adâncimea ființei sale. Acest monument nu este altul decât biserica pe care gorjenii o cunosc sub numele de „Biserica de Aramă” sau „Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, la strana căreia mi-am început buchisirea muzicii psaltice.
Personal, eu cred în teologia pur creștin ortodoxă a lui Brâncuși. De aceea, cred că întreg ansamblul brâncușian de la Târgu-Jiu, având Biserica în centru, conține, în toată adâncimea tainei sale, o întreagă soteriologie creștin ortodoxă.
Pentru lumea profană, ansamblul brâncușian este o operă de artă, însă pentru un popor creștin totul înseamnă teologie, adică Cuvânt despre Dumnezeu, ansamblul brâncușian teologhisind despre drumul Crucii, al Patimilor lui Hristos spre Înviere și Înălțare.
Mai precis, privind cu ochii credinței și purtați fiind de focul Dumnezeirii, înțelegem că Brâncuși, prin Masa Tăcerii, de fapt, ne prezintă Masa Cinei celei de Taină, unde Iisus Hristos a frânt pâinea și le-a dat Sfinților Apostoli, – și prin ei nouă celor de ieri și de azi -, Trupul și Sângele Său, cu porunca: „aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Lc. 22, 19).
Mergând înspre răsărit, ajungem la Poarta Sărutului, prin care Brâncuși vede locul sărutului lui Iuda din grădina Ghetsimani, locul unde Iisus Hristos este vândut, arestat și dus spre judecată și Jertfă, căci Brâncuși este plin în convingerea sa că Hristos Se oferă ca „jertfă de ispăşire” (I In. 2, 2; 4, 10), prin puterea trupului Său jertfit, care este adevărată mâncare, din care, dacă mănâncă cineva, nu moare, ci viu va fi în veci (In. 6, 50, 51 şi 55).
Cine cunoaște părculețul din Târgu-Jiu poate foarte ușor să înțeleagă asemănarea cu grădina Ghetsimani, o gradină la fel de linistită și plină de verdeață. Iar cine privește Poarta Sărutului, observă cum două brațe ridică o ladă de zestre, adică, spiritual vorbind, se întelege cum Iisus Hristos vândut, plecând din Ghetsimani, ia în brațe întreaga zestre a lumii robită de păcat, o ridică și o duce spre desăvârșirea cea dintru Înviere.
Aici își găsește locul Biserica brâncușiană, pe care gorjenii o numesc „Biserica de Aramă”. Știm că, în Biserică, se află prezent tot timpul Iisus Hristos, Trupul și Sângele Său, și tot în Biserică preotii, înconjurați de credincioși, săvârșesc Sfânta Liturghie, mărturisindu-și credința în teologia pâinii, căci, deşi aparent această teologie reţine numai aspecte de hristologie, în realitate teologia pâinii conţine adânci aspecte de teologie hristo-pnevmatologică, pe care Brâncuși le-a simțit de la statura sa de înduhovnicit.
De aceea, Biserica nu putea lipsi din contextul teologiei brâncușiene, Brâncuși, văzând, prin Biserica de Aramă de la Târgu-Jiu, mediul sacru, unde Hristos se oferă celor doritori ca „pâinea vieţii” (In. 6, 35, 48, 51), care este o pâine plină de Duhul, căci această pâine este Însuşi Trupul lui Hrisos, „care s-a pogorât din cer” (In. 6, 41, 51, 58) şi care s-a arătat „plin de har şi de adevăr” (In. 1, 14), ceea ce aceluia, care doreşte să pășească pragul Bisericii de Aramă și să primească „pâinea”, oferă posibilitatea de a cunoaşte şi a-şi împropria trăsăturile personalităţii lui Iisus Hristos şi caracterul profund spiritual al religiozităţii Sale.
Complexul brâncușian reține și motivul martirionilor, adică al mărturisitorilor, prin acele scaune, sub formă de clepsidre, din jurul Mesei Tăcerii și de pe marginile aleii Motivul clepsidrei nu a fost ales întâmplător, ci, purtat fiind de focul credinței în soteriologia creștină, absorbită la umbra Bisericii, prin motivul scaunelor-clepsidră Brâncuși își continuă teologia mărturisirii credinței în realitatea prezenței în lume a păcatului și a sacralității oferite prin Sfintele Taine, dăruite lumii prin Jertfa lui Hristos.
Ansamblul brâncușian se încheie, iar teologia brâncușiană își plinește adâncimea teologică și eternizează întreaga soteriologie cea plină de patimi a lui Hristos prin Coloana fără de sfârșit, adică prin Învierea și Înălțarea lui Hristos și așezarea de-a dreapta Tatălui, ca efect al Crucii pe care Hristos „Şi-a dat Duhul” (In. 19, 30), dar nu înaintea strigătului de victorie: Săvârşitu-s-a (In. 19, 30), ce oferă lumii moarte prin păcat şi înviate orin IIsus Hristos bucuria de a gusta din fărâmiturile Ospăţului şi a se face astfel părtaşă dumnezeieştii Firi.
Prin urmare, privind ansamblul operei brâncușiene și convinși fiind de credința lui în dumnezeirea lui Iisus Hristos, putem să vorbim de teologia brâncușiană sau de Constantin Brâncuși sculptorul si, de ce nu, și teologul, care, sculptând în piatră și ținâmdu-și inima la pieptul lui Hristos, se adâncește cu aripi de vultur în adâncul teologiei, căci el, de fapt, interpretează Cuvântul lui Dumnezeu (Teologia) în toată infinitatea Sa, născută din Treimea cea „Una” (In. 10, 30).
Teologia lui e una sublimă, căci teologhisirea ce-o face vizează, din perspectiva acelui „continuum eshatologic”, atât aspectul de intersubiectivitate, cât și cel iconomic al Teologiei, ca icoană vie a relaţiei Omului cu Dumnezeu, relaţie care-şi plineşte sensul plin de har şi de adevăr în înfierea noastră, dobândită prin puterea Trupului jertfit al lui Hristos, care este „adevărată mâncare” (In. 6, 55), prin care ne unim cu Fiul, „Care este în sânul Tatălui” (In. 1, 18), dimpreună cu Duhul, „Care de la Tatăl purcede” (In. 15, 26).
Pentru toate acestea, cât și pentru sudoarea darului frunții sale, poporul român ii este recunoscător, iar Biserica Ortodoxă Română mulțumește lui Dumnezeu și se roagă pentru veșnica sa pomenire.
Întru fericită adormire, veșnică să-i fie pomenirea, căci în tot pământul a ieșit vestirea lui și la marginile lumii cuvintele măinilor lui, amin!
Dr. Eduard Traian Popescu
