24 de tineri cu dizabilităţi din Mehedinţi, dar şi din alte judeţe şi-au găsit alinare în Centrul de Integrare prin Terapie Ocupaţională din Burila Mare. Aici învaţă lucruri care îi pot ajuta să facă un pas important pentru integrarea în societate. Mulţi au reuşit deja acest lucru, sunt însă şi tineri pentru care personalul din centru rămâne singura familie.
Centrul de Integrare prin Terapie Ocupaţională din comuna mehedinţeană Burila Mare a fost înfiinţat în anul 1993, iar în prezent sunt instituţionalizaţi aici 24 de tineri. Majoritatea sunt din judeţul Mehedinţi, dar provin şi din alte colţuri ale ţării. Sunt tineri cu dizabilităţi pe care îi uneşte aceeaşi suferinţă: lipsa mamei. Au fost părăsiţi demult, încă de când au văzut lumina zilei şi, după ce au fost instituţionalizaţi în diverse centre, au ajuns la Burila Mare. Socializează, cultivă legume, învaţă să se descurce singuri şi fac toate eforturile să fie independenţi, să reuşească să ducă o viaţă normală şi chiar să îşi întemeieze o familie. „Toţi copiii au probleme psihice. Unii sunt sub tratament, alţii nu. Cu toţii au fost renegaţi de părinţii biologici, iar părinţii lor suntem noi. Au vârste cuprinse între 23 şi 42 de ani. Până la 23 de ani au fost în alte centre, iar la noi vin spre «finisare». Suntem ultima treaptă care îi «finisează» în vederea «lansării» în viaţa cotidiană. De-a lungul timpului, 15-20 de copii au reuşit să se integreze în societate. Unii au fost angajaţi, alţii lucrează pe cont propriu, alţii s-au căsătorit şi au familii“, a spus Marinică Popescu, şeful Centrului de Integrare prin Terapie Ocupaţională din Burila Mare.
„Ar vrea să plece, dar nu au unde, şi ne asaltează cu întrebările“
Până la a fi „lansaţi“ în viaţa cotidiană este însă nevoie de timp şi de răbdare. Paşii se fac încet, iar activităţile pe care le desfăşoară sunt, de cele mai multe ori, cele mai eficiente „medicamente“. „Având deficienţe psihice, trebuie să fii foarte atent din toate punctele de vedere. Să ai grijă cum le vorbeşti, cum te porţi, cum lucrezi cu ei. Asta e cea mai grea muncă. Medicamentele îi ajută pe cei care sunt bolnavi, dar celelalte proceduri sunt esenţiale pentru că îi ajută să deprindă lucruri care le prind bine în viaţă. Azi, de exemplu, activităţile au început la ora 8.30, când, după ce au luat micul dejun, au ieşit în grădină. Având o suprafaţă de 1.800 de metri pătraţi de teren, cultivăm legume, îi învăţăm să se ocupe cu agricultură şi, de ce nu, poate în viitor să îşi facă propriile ferme. Copiii fac însă şi activităţi educative, îşi petrec timpul desenând sau colorând“, a mai spus Marinică Popescu.
În cele mai fericite cazuri, tinerii reuşesc să devină independenţi. Sunt însă şi situaţii în care cel mai mult i-ar ajuta dacă ar fi preluaţi de familii cu suflet mare. Pentru că, fie că au venit încă de când a fost deschis centrul, fie mai târziu, cu toţii au făcut o problemă din faptul că se află aici, şi nu într-o familie. Aşa că nu încetează să pună întrebări. Vor să afle dacă îi vrea cineva. „Fac o problemă din faptul că se află aici. Ar vrea să plece, dar nu au unde, şi ne asaltează cu întrebările. Întreabă de familii, dacă îi acceptă cineva, dacă sunt solicitări pentru ei. Dragostea unei mame sau a unei familii îi poate ajuta cel mai mult. Din acest motiv, am un mesaj pentru părinţi: să nu îşi părăsească niciodată copiii, să îi păstreze lângă ei. O mamă care îşi abandonează copiii nu se poate numi mamă. Din nefericire, până acum, niciodată nu s-a întâmplat să vină părinţii biologici şi să spună că vor să ia copiii acasă. Alte familii solicită acest lucru, şi, dacă noi considerăm că respectivul tânăr este pregătit să plece, ne adresăm Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mehedinţi şi urmează demersurile necesare în vederea plecării lui de aici. Familiile care doresc să vadă copiii şi să îi ducă acasă sunt binevenite. Dragostea i-ar putea ajuta cel mai mult pe aceşti tineri, iar lipsa ei îi doare“, a mai spus Marinică Popescu.
