Scriitor, prozator, dramaturg, scenarist de film și academician român, Dumitru Radu Popescu (care şi-a semnat unele dintre cărţi „D.R. Popescu” şi căruia cunoscuţii îi spun pe scurt „Derepe”) s-a născut la 19 august 1935 în comuna Păuşa, din judeţul Bihor, ca fiu al lui Traian Popescu şi Maria Popescu, amândoi învăţători, cu origini oltene-mehedințene (dinspre tată). D.R. Popescu a copilărit în Dănceu (Mehedinți) la bunicii dinspre tată.
„50 la sută sunt oltean şi 50 la sută ardelean”
Într-un interviu acordat Gazetei de Sud în august 2014, sărbătoritul de astăzi a vorbit despre „rădăcinile” sale oltene. „Stimate domnule academician D.R. Popescu, prin venele dumneavoastră curge (şi) sânge de oltean (dinspre tată), aţi copilărit în Oltenia la bunicii dinspre tată, în satul Dănceu (Mehedinţi). Vă consideraţi 50 la sută oltean? Ce aţi moştenit de la olteni?”. La această întrebare, sărbătoritul de astăzi a răspuns: „După ce mi-ai adus aminte că am copilărit în Dănceu, Mehedinţi, satul bunicilor mei olteni, după ce n-ai uitat – fireşte! – că în mine curge o anumită cantitate de sânge de oltean, mă întrebi – fireşte, desigur! – dacă mă consider 50 la sută oltean?.. Şi… ce am moştenit de la olteni? Răspunsul nu e complicat: mama mea fiind din Bihor, sunt obligat să constat că doar 50 la sută sunt oltean (din Mehedinţi) şi 50 la sută ardelean (din Bihor). Clasele primare le-am absolvit în Dănceu. Învăţători mi-au fost… Maria şi Traian Popescu. Cum războiul m-a împiedicat câţiva ani să-mi văd bunicii din Bihor, după război, tatăl meu, Traian Popescu, fiind sigur că o să înceapă al Treilea Război Mondial (se ştie cum Tito pândea cu barda socialismul!), a convenit împreună cu mama mea – desigur – să continuu „studiile“ în Bihor, la Oradea! Drept care, am fost înscris la Şcoala Normală „Iosif Vulcan“ (care avea şi internat, unde trebuia să-ţi aduci şi paie pentru saltea, plus nişte saci cu cartofi etc. pentru cantină). După ce-am încheiat clasa „a şaptea“ la „Pedagogică“, m-am înscris la „Liceu“!.. Prin concurs! O, maică-mea tremura de emoţie pe coridoarele liceului „Gojdu“!.. Apoi am dat examen la Facultatea de Medicină Generală din Cluj (am fost o grămadă de concurenţi pe… un loc! Materiile examenului? O, simplu: scris şi oral la anatomie, biologice, chimie, fizică. Doar… scris: la limba română şi la limba rusă). După trei ani de medicină, am dezertat! Am fost angajat la „Steaua“ (în 1956, de către A.E. Baconsky) şi am urmat… „Filologia“. Ei, dacă adun anii petrecuţi în Dănceu, Oradea, Cluj… pot eu spune cu certitudine ce-am moştenit de la olteni sau de la ardeleni?! Un lucru devine din ce în ce mai sigur pentru mine: „Imnul oltenilor“ este romantic, idilic, realist-socialist!.. „Cine se ia cu mine rău… Să-l ferească Dumnezău… Că sunt şarpe de dudău… De-l galbin de muşcă rău…“. Eu, la Dancău, am mai văzut şerpi de dudău!.. Dar olteni galbini – care să muşte rău – n-am prea văzut. Cum n-am prea văzut nici haine olteneşti date unor inşi cu inima largă! Ei, dar parcă ardelenii nu sunt idilici atunci când se umflă în pene şi spun că bagă brişca în!?.. Ei, ardelenii, atunci când au scos brişca, împăratul i-a tras pe roată.. Iar acest obicei al împăraţilor din toate punctele cardinale s-a încetăţenit pre la noi, fiind valabil şi azi.. În ce ceea mă priveşte, regret profund că lângă statuile lui Horea, Cloşca şi Crişan nu se află şi statuia împăratului de la Viena şi, mai ales, statuia maestrului în manipularea (vreţi să-i spun altfel?) drăgălaşei roţi de la Alba-Iulia, Anton Grancsa. (Poate mă aude vreun sculptor şi începe să construiască acest complex naţional fără seamăn)”.
„Piticul din grădina de vară”,o nouă eră în istoria Naţionalului craiovean
Romanele sale au fost comparate cu cele din cadrul curentului numit realism magic latino-american, prezentând similitudini, până la un punct, cu romanele lui Italo Calvino. Este unul dintre dramaturgii contemporani români extrem de apreciați. Capodoperele sale dramaturgice sunt „Pasărea Shakespeare”, „Acești îngeri triști” și ”Piticul din grădina de vară”. Aceasta din urmă a fost montată de regizorul Silviu Purcărete în 1989 la Teatrul Naţional din Craiova (premiera: 27 martie 1989), deschizând o nouă eră în istoria Naţionalului din Craiova. Prezent la premieră, D.R.Popescu a catalogat perfect momentul istoric al Naționalului din Cetatea Băniei de atunci, afirmând, printre altele, că „vârful teatrului românesc se află la Craiova, în câmpie“. D.R. Popescu: „Piticul – martorul tăcut al istoriei, Timpul din grădină de vară! Piesa a pornit de la o întâmplare adevărată: o femeie a fost condamnată la moarte, dar, fiind gravidă, execuţia ei s-a amânat până după naşterea copilului… Un fapt cutremurător, pentru mine. Mereu mi-am găsit subiecte în realitate. Am mers pe urmele acestui caz şi am mai descoperit câteva procese similare… Am cunoscut chiar un ins care s-a născut în puşcărie… Mai ştiu şi un regizor de teatru… ce lucrează mai mult prin străinătate şi nu este străin de o poveste asemănătoare, prin care a trecut mama sa… În general, plecând de la fapte concrete, am căutat să nu mă rezum la ele, ci prin ele să încerc să cuprind şi alte asemenea tragedii ale istoriei, învăţând de la clasici că teatrul nu trebuie să fie doar hormonal, priapic, circumscris în realitatea zilei, ci, dacă se poate, să fie un teatru palimpsestic, înglobând în cotidianul politic şi social adevărata realitate a istoriei, dar şi mitologia, cu absurdul şi absolutul ei, oferindu-i o eternitate în toate geografiile lumii… Aşa că „Piticul“ nu mi se pare că şi-ar putea încheia biografia în aceste zile – cât timp la tot pasul, pe toate meridianele, sunt condamnaţi nenumăraţi prunci, înainte de a se naşte – mai dihai şi mai sinistru decât a fost condamnat Iisus după ce s-a născut!.. În „Piticul din grădina de vară“ eroi principali erau Piticul din grădină, – aparent un decor – şi pruncul aflat în burta mamei sale condamnate la moarte… După mulţi ani de la apariţia „Piticului din grădina de vară“, jucat în mai multe teatre din România, am publicat într-un volum, în 2006, „Piticii cărunţi“, o piesă ce a pornit de la alt caz real, ce mi s-a părut uluitor: în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, şapte pitici din Rozavlea, localitate din zona Maramureşului, au ajuns într-un lagăr german, unde celebrul medic Mengele făcea experienţele despre care s-a tot auzit!.. Ce este formidabil aici?… Nu doar faptul că erau fraţi – cei şapte pitici – nu doar faptul că erau evrei… Ei erau circari! Colindaseră, înainte de a fi aduşi în lagăr, prin multe sate şi oraşe din România, Ungaria… Teribil: Mengele a încercat un experiment absolut nou cu ei – ocrotindu-i… Nu i-a trimis în… Nu! El, fiind, după mulţi martori, destul de angoasat – ca să nu spun mai mult – i-a izolat… Ca să-l mai deconecteze! Monstrul – surâzând, descărcându-şi (totuşi) coşmarurile!.. Aceasta este o fibră palimpsestică a piesei: circarii, pitici, cărunţi, evrei, condamnaţi la moarte, de fapt, ştiind ce se-ntâmplă în jurul lor îl privesc în faţă pe odiosul ocrotitor ce voia să se mai elibereze de propriul său prezent, amânându-le moartea… Piticii trăind o tragedie absurdă, grotescă, întrupau şi ei Timpul, Lagărul…
Bineînţeles că piesa n-a citit-o nimeni şi n-a jucat-o nici măcar un singur teatru!.. Nu mă mir!
M-a încurajat în ruperea mea de realitatea contemporană o actriţă din Oltenia, care, după ce m-a îndemnat (nu spun rugat) să scriu o piesă – un monolog, de! – pentru Domnia sa, după ce am scris o piesă într-un act – plecând tot de la un fapt real: visul şi coşmarul soţiei lui Radu Cantacuzino din ziua căsăpirii lui Brâncoveanu de către „turci…“ – doamna actriţă a declarat că n-o să joace dânsa o piesă scrisă de mine! Asta a fost situaţia. Eu ţin să-i mulţumesc pentru solicitare… fiindcă altfel poate n-aş fi scris niciodată această piesă.
Sigur, în „Piticul…“, moartea eroinei principale e preluată de aducerea pe lume a unei noi vieţi, care, desigur, supravieţuieşte morţii. În „Piticii cărunţi“, moartea celor din lagăr devine un şoc existenţial, care nu anihilează total existenţa piticilor bufoni! Însă, imposibilitatea lor de a-şi trăi propria finitudine, datorită autoprotecţiei tulburărilor nervoase trăite de Mengele, argumentează frica lor vitală şi fac mai flexibile, mai îngrozitoare zilele şi nopţile. Timpul devenind, pentru ei (piticii) imposibil să mai fie organizat, stăpânit, canonizat. Astfel că bufonii pitici, privind spre moartea altora, devin conştienţi de propria lor existenţă cumplită! Piticii nu au o atitudine patetică, eroică, în faţa morţii, dar faptul că nu se înşeală pe ei înşişi, în iluzii, că nu trăiesc nici o contradicţie cu ei înşişi, că văd neantul fără să se resemneze, că mereu sunt neliniştiţi, dar nu fac nici măcar un pas înainte de a gândi, arată că structura umană din fibra acestor circari sărmani nu poate fi manipulată şi destructurată de spaima de moarte, şi mai arată că Insuficienţa raţiunii şi Lauda demenţei, practicată de stările toxice ale istoriei, nici măcar nu-şi închipuie că exact Insuficienţa raţiunii şi Lauda demenţei le vor fi loc de veci!”.
Ion Jianu
