Sindromul tragatorului singuratic

La citiva ani buni dupa incheierea dezastruosului episod militar si politic pe care l-a reprezentat pentru SUA razboiul din Vietnam, generalul Westmoreland, fostul comandant sef al armatei americane de interventie, vorbea despre cauzele infringerii a ceea ce fusese prezentat ca simbolul invincibilitatii in secolul XX.

Printre altele, el amintea de existenta acestui sindrom, datorat unei tehnici de lupta speciale adoptate de trupele Viet-cong: dupa un atac real sau simulat cu o unitate foarte mica de tip comando, se dadea rapid ordinul de retragere, iar oamenii se faceau nevazuti in jungla. Dar, in urma lor, undeva in virf de copac, era lasat un singur om, inarmat cu o pusca datind eventual din razboiul impotriva francezilor si care avea mincare pentru citeva zile. Misiunea lui era unica si simpla: trebuia sa astepte o patrula americana si sa ucida un maximum de oameni inainte de a fi ucis la rindul sau. Cu o singura precizare, tinind de ordinea de prioritati: primul pe care trebuia sa-l ocheasca era cel mai inalt in grad din patrula inamica, apoi cel care detinea unitatea mobila de transmisie.

Foarte rapid, aceasta actiune de tip kamikaze devenise obsesia cea mai cumplita a soldatilor americani, dar, in aceeasi masura, a planificatorilor de operatiuni care au inteles care era triplul scop al operatiunii vietnamezilor. Primul era si cel mai evident: instaurarea „sindromului tragatorului singuratic“, asociat cu spaima fireasca data de incertitudinea locului si momentului atacului. Sau, cum ar fi spus generalul Giap, existenta „atacului niciodata si permanent prezent“. Al doilea scop era de a obtine, prin destabilizarea liniei de comanda existente, un alt efect psihologic si iarasi usor de cuantificat in termeni strategici: prin disparitia ofiterului, comanda trecea automat spre subofiteri, mai experimentati, dar si mai prudenti in a continua ofensiva, fiind mult mai dependenti de opiniile si starea de spirit a camarazilor. Daca era ucis si subofiterul, atunci starea de confuzie se instala imediat. In fine, al treilea efect era mai subtil, cu mult mai periculos si care putea sa produca , asa cum s-a si intimplat, efectele cele mai spectaculoase, doar aparent disproportionate cu prezenta nefericitului combatant lasat, in virf de copac, prada unei morti sigure.

Combinatia dintre primele doua efecte de care am vorbit a nascut un efect de panica certa la nivelul unitatilor combatante care, dupa ceva timp, s-au obisnuit sa nu iasa la atac decit dupa sau in prezenta unei acoperiri masive aeriene sau, atunci cind era atacata o patrula, sa reactioneze cu maxima nervozitate, cerind cu regularitate sprijin aerian, de obicei elicoptere foarte vulnerabile, daca adversarul stia de dinainte locatia zonei de interventie. De aici, nevoia ca strategii sa ia masuri. Si s-au luat, prin bombardamente masive cu exfoliante, menite totodata sa arate avioanelor de atac la sol macar o parte a traseului „drumului Ho Si Minh“ pe care nordul cara armament spre bazele din sud cu ajutorul unor nesfirsite coloane de oameni care purtau toate echipamentele in spate…

Aceasta faza a razboiului a devenit contraproductiva pentru imaginea americana pe plan mondial: o natiune care declansa o putere de destructie enorma (amintiti-va de decizia istorica luata de Lyndon Johnson de a autoriza valurile de bombardament cvasicontinu cu avioane-fortareata B-52 deasupra Vietnamului de Nord, fiind atunci folosite bombele cu napalm, bombele cu fragmentatie, bombele cu explozie intirziata) si care nu reusea decit sa se mai bage si mai adinc intr-un hatis in care nu putea vedea nici macar umbra adversarului.

Tragatorii singuratici de acum, soldatii unei forte denumite generic „terorismul international“, aplica aceleasi principii pentru ca, acum, in modul cel mai evident, vor sa coalizeze lumea din care fac parte (cu motivatii si revendicari socio-economice diverse, dar cu un acelasi tip de fanatism in credinta valorii puritatii religioase) impotriva unei miscari prezumate de forta. Logica buna in masura in care ea a mai functionat, dupa cum bine am vazut. Numai ca, de aceasta data, America este departe sa mai fie singura. Va ataca intr-o coalitie in care, alaturi de membrii NATO, fac parte, mai de voie, mai de nevoie, chiar si state care altadata impartaseau credinte contrare „imperialismului satanic american“. Apoi este evident ca America va ataca dupa ce, brutal, si-a repus in linie tot ceea ce mai avea sau a putut recupera din epoca „spionului individual“ si si-a reactivat in regim de urgenta vechile linii de comunicatie din lumea araba.

Dar si aceasta va fi poate diferenta esentiala – aceste linii de comunicatie nu sint unele oarecare. Ele au servit, in deceniile trecute, reluind pe cont propriu lectia vietnameza, pentru formarea, antrenarea, finantarea, aprovizionarea si mentinerea in stare de functionare tocmai a unor „tragatori singuratici“, cum au fost – printre multi altii – si mujahedinii, cum au fost chiar si talibanii, atita timp cit ei erau dusmanii altcuiva, fie ca era vorba despre URSS, fie ca era vorba despre sirbi, in perioada conflictului din Bosnia…

Acum, in teren, dupa cum se pare in foarte scurt timp, se vor infrunta (dupa ceea ce va fi pesemne o prima faza de atac masiv) doua linii de tragatori singuratici, culmea, ambele formate cam la aceleasi scoli, invatate sa utilizeze acelasi tip de echipamente si sa foloseasca aceleasi sisteme de comunicatii. Dar, acum, problema numarului va conta. Precum si senzatia paralizanta de frica inceputa deja sa se raspindeasca pe retelele vitale ale lumii arabe care, daca a putut tolera tragatori singuratici in conditiile bunavointei occidentale din trecut, ii va sacrifica fara ezitare intr-un moment in care in joc s-ar putea afla si conturile in petro-dolari aflate nu in banci din alte zone ale lumii, ci tocmai in tarile care formeaza coalitia antiterorista.

Dar ce se va intimpla daca, dupa toate acestea, intr-un copac, undeva, mai ramine totusi un tragator singuratic?