Cine urmeaza?

Cine oare ne va mai urma exemplul in semnarea de acorduri bilaterale cu SUA privind imunitatea soldatilor americani fata de jurisdictia internationala? Mai exact, care dintre tarile candidate va face acest lucru si, mai ales, cind anume?

Din pacate, ca de obicei, nimeni nu a dat ascultare semnalului foarte serios pe care ziarul nostru il publica inca de simbata, atunci cind purtatorul de cuvint al Consiliului UE spunea ca exista pericolul ca Romania sa fie evocata drept un contraexemplu in raport cu tarile candidate. Dupa ce s-au analizat pozitia primului ministru roman si cea a ministrului de externe, de data aceasta a aparut in scena chiar Romano Prodi, presedintele Comisiei Europene, care a avertizat foarte serios toate tarile candidate ca ar fi foarte bine sa nu urmeze exemplul Romaniei. Ceea ce inseamna, practic, o deschidere de nou si neplacut capitol in relatiile noastre cu oficialitatile de la Bruxelles.

Foarte interesant este insa acest apel deoarece se cere nu numai moderatie in avintul diplomatic estival (balet din care ministrul nostru de externe a reusit sa iasa foarte bine in ochii colegilor de la Bruxelles), ci indeamna si la asteptare „pina in septembrie, cind se va definitiva pozitia comuna a UE“. Dar de ce septembrie? De ce nu se iau in considerare pozitiile foarte clare ale UE exprimate in mai multe documente succesive? Se va petrece ceva nou? Se estimeaza oare o apropiere intre pozitiile SUA si cele ale UE?

Dimpotriva, am putea spune. Iar argumentul este evenimentul care se va desfasura la finele acestei luni, Summit-ul de la Johannesburg pentru dezvoltare durabila, reuniune de importanta majora organizata de ONU, dar si prilej pentru o confruntare care se anunta extrem, extrem de dura pe tema fenomenului endemic al saraciei si consecintelor sale sociale. Iar daca punem in legatura acest summit cu cele care l-au precedat (spre exemplul cel de la Rio de Janeiro, intitulat „Summit-ul Terrei“), ne vom reaminti ca nici unul dintre angajamentele luate nu a fost respectat, ca tarile sarace nu au fost ajutate conform programelor semnate in cadru festiv, iar respectarea programelor de protectie a mediului a ajuns o problema de disputa politica intre bogatii si saracii lumii. Iar UE a acuzat in numeroase rinduri SUA ca nu se implica in transpunerea deciziilor forurilor internationale care se ocupa de eradicarea fenomenului saraciei, ca politizeaza problema mediului si nu iau parte la intelegerile internationale si ca fac (si in acest domeniu) o politica strict nationala, ignorind eforturile globale (vezi disputa din jurul Protocolului de la Kyoto).

Semnalele pe care le-am primit anunta o disputa acerba asupra principiului „datoriei internationale privind dezvoltarea durabila“, adica al contributiei natiunilor celor mai bogate ale planetei la demararea unui ciclu de dezvoltare pentru tarile aflate acum in colaps financiar si amenintate de sindromul unei extinctii pe baza de saracie si mizerie.

In sine, discutia este complicata si cu implicatii dintre cele mai delicate. Dar, in plus, asupra a toate, planeaza acum „scandalul CPI“, asta in masura in care exista deja intrebarea privind natura exacta a „operatiunilor umanitare“, caci, daca sint „umanitare“, atunci de ce atita efort ca soldatii si personalul participant sa obtina imunitatea impotriva unor acuzatii de genocid sau crime impotriva umanitatii? De aici si pina la evocarea episodului umanitar din Somalia (cu toate consecintele sale tragice pentru populatia locala, care a fost obligata sa-l suporte) nu mai e mult, iar de aici, decit un pas pina la a discuta insasi esenta „dreptului de interventie umanitara“ initiat odata de Bernard Koushner. Iar daca se ajunge aici, e de asteptat ca un grup masiv de tari sa poata pune in discutie intentia americana de a invada Irakul, in conditiile in care populatia locala este si asa saracita si slabita de consecintele embargoului foarte dur impus de mai multi ani de comunitatea internationala, supravietuind doar prin programul „Petrol contra hrana“.

Nimeni nu are nici un fel de indoiala ca batalia privind CPI trebuie pusa in acest context mai larg si legata de succesiunea Kosovo-Afganistan-Irak, dar nu se stie care vor fi conotatiile ce vor putea fi adaugate acestei explicatii in functie de orientarea de ultima ora a diverselor grupuri de state fata de actiunile americane. Iar tema majora a saraciei are valente practice atit de explozive si urgente incit este foarte plauzibil ca, pe temeiul unei incercari internationale de actiune, sa se creeze o alianta foarte activa. Poate chiar in sensul unei initiative ramase in istorie sub numele de „Reuniunea de la Bandung“, cea care avea sa genereze miscarea statelor nealiniate, prima tentativa de reunificare politica a „saracilor planetei“. Spre deosebire de acel moment, acum forta lor de impunere este cu mult mai mare deoarece s-au creat canale multiple de dialog si presiune, unele fiind atent cultivate de UE in cadrul dialogului cu MERCOSUR, apoi cu Africa si Asia.

Acesta este semnalul cel mai important si aici este miza reala a tuturor discutiilor aprinse ale momentului, discutii in care Romania a dorit si a reusit sa se impuna ca element vizibil si foarte marcant.

La Johannesburg se vor juca extrem de multe carti si se vor face miscari foarte interesante pe esichierul planetar si exista date ca prezenta presedintelui Ion Iliescu va repeta succesul real diplomatic inregistrat la precedentul summit din aceeasi serie, cel de la Rio. Aceasta pentru ca Romania ar putea propune – ca tara care tocmai beneficiaza de un parteneriat strategic avansat cu SUA – sa devina un exemplu nu numai pentru semnare de acorduri bilaterale privind imunitatea soldatilor americani, ci si pentru programe-pilot, care sa sustina eradicarea fenomenului saraciei. Uniunea Europeana ar fi extrem de interesata de un asemenea proiect care, o data reusit la nivelul Romaniei, sa poata fi exportat in celelalte tari din sud-estul european, adica tocmai spre statele care se vor constitui in urmatorul val major de aderare la UE. Pe de alta parte, in aceeasi masura, SUA ar fi interesate de sustinerea unui asemenea program umanitar complex nonmilitar, exemplu zonal „corect politic“ si relativ usor de transferat in zone ale lumii, ca o componenta esentiala a panelului „postconflict“.

Pentru Romania, avantajul este de a se constitui intr-o demonstratie ca toata discutia politica internationala pe tema eradicarii saraciei nu este numai o interminabila succesiune de declaratii de buna-vointa, ci poate sa devina si realitate la nivelul unei tari perfecte ca situare geografica, marime, nivel de dezvoltare economica si stabilitate politica.

Dar aceasta este oare si intentia Romaniei?