Dupa disparitia URSS, atunci cind pe scena politica a lumii mai ramineau doar SUA ca singura supraputere, a inceput sa se construiasca – adevarat, foarte lent – o reactie europeana. Asta pentru ca, pe de o parte, americanii au fost atit de placut surprinsi sa se regaseasca in postura de stapin planetar incontestabil, incit nu au fost foarte atenti la faptul ca europenii – pe continentul unde a fost inventat conceptul politic de „balanta puterilor“ – au transmis lumii intregi ca debalansarea politica respectiva reprezenta o problema majora pe plan international. De unde incercarea de a provoca, de a sustine si sprijini logistic si diplomatic o revenire la „multipolaritatea“ sistemului politic mondial. In august 1997, Hubert Vedrine, pe atunci ministru de externe al Frantei, facea o constatare-avertisment: „Astazi exista doar o singura supraputere, Statele Unite ale Americii… Cind vorbesc despre asta o fac fara invidie, iau doar act de o stare de fapt… Dar aceasta putere duce in ea, in masura in care nu exista nici o contragreutate, o tentatie unilaterala…si riscul de hegemonie“.
Moment in care toata lumea redescopera valoarea uriasa a Rusiei, tara care devine – iar procesul acesta se continua si acum cu din ce in ce mai mare amploare – aliatul pentru orice rationament de putere pe plan international la inceputul secolului XXI.
NATO descopera ca Rusia este partenerul care trebuie adus cit mai rapid in interiorul structurilor Aliantei pentru ca deciziile majore privind securitatea internationala sa poata fi luate in jurul aceleiasi mese de lucru, Alianta Atlanticului de Nord infiintind formal Consiliul „19+1“. Din acel moment, americanii stiau ca aveau deschisa poarta regala pentru sustinerea unor operatiuni militare de anvergura, cele care se profilau deja in perioada conflictului din Kosovo, atunci cind se evoca „raspunsul netraditional la amenintarile noi, polimorfe si netraditionale ale terorismului international“. Rationament confirmat de episodul Afganistan si de acceptul pentru ceea ce poate sa insemne, de la sfirsitul acestei saptamini, o angajare militara in Irak.
Replica europeana a devenit evidenta relativ de curind, atunci cind, ca din intimplare, primul mare semnal privind constituirea din 2004 a unei Europe Unite cu o populatie de 450 de milioane de locuitori si reprezentind cea mai mare piata interna a lumii s-a suprapus cu cresterea considerabila a puterii monedei europene, acum cu o cotatie superioara dolarului american. De citiva ani, europenii au inceput sa-si unifice piata de putere, coagulind treptat diferite „spatii comune“, consolidind primul val al extinderii, in asteptarea unei constitutii comune care sa consfinteasca proiectul Uniunii, al viitoarei Europe Unite.
Numai ca responsabilii politici de la Bruxelles, inca de acum citiva ani, intelesesera foarte bine ca intreg edificiul pe care doreau sa-l construiasca avea o hiba enorma: securitatea energetica. Asta stiind inca din 1998 ca o Europa cu 25 de state va consuma aproximativ 20% din actuala productie globala de energie si, an de an, va creste dependenta Uniunii Europene de furnizorii externi. Cel mai important dintre ei fiind, evident, pragmatica Rusie care acum este nimic altceva decit factorul pe care se bazeaza proiectul european (dependent pina in 2030 in proportie de peste 70% de gazele si petrolul livrate de Federatia Rusa). Un rationament strict economic? Departe sa fie asa, deoarece supravietuirea economica reprezinta cheia de putere pentru afirmarea viitoarei Europe Unite, toate atributele sale ulterioare, precum si statura sa internationala fiind conditionate de pastrarea ritmului actual de dezvoltare.
Iata motivele pentru care Rusia si-a impus regulile de joc in ceea ce priveste problema Kaliningradului. Iata de ce, trimitind un semnal de putere deloc neglijabil, Rusia a transmis ca doreste schimbarea locului de desfasurare a Summit-ului cu Uniunea Europeana ca replica la organizarea Congresului cecen in Danemarca. Iar UE s-a conformat rapid, transferind reuniunea la Bruxelles. Rusia pragmatica isi anunta disponibilitatea de a continua si amplifica dialogul cu UE „in vederea asigurarii securitatii energetice europene“ si saluta progresele realizate pe calea constituirii – nu mai tirziu de 2003 – a spatiului economic comun cu UE, fiind deja discutate problemele legate de standarde, reglementari tehnice, analize de conformitate si sectorul aluminiului, acum fiind lansata faza a doua, cuprinzind problemele legate de „vami, competitie, transporturi, metale feroase si neferoase, servicii de lansare in spatiu si agricultura, urmind ca faza finala – servicii financiare, telecomunicatii si achizitii publice – sa fie incheiata pina in 2003“. Obiectivul este „aducerea economiilor UE si Rusiei – inclusiv a regulilor si reglementarilor in functie de care opereaza – mai aproape una de cealalta. Aceasta pentru a forma baza unei integrari economice pe termen mediu/lung intre UE si Rusia in raport cu dimensiunea si complementaritatea economiilor UE si Rusiei, precum si proximitatii lor geografice si a intregului parteneriat strategic intre UE si Rusia“, se spune in textul unuia dintre documentele semnate la Bruxelles.
Desigur, spatiul economic comun, politica de integrare pe termen mediu si lung nu inseamna si deschiderea discutiei despre intrarea Rusiei in UE. Dar nu ne putem impiedica sa relevam consonanta intre capitolele enumerate in text si cele de negocieri, cu perspectiva certa ca o asemenea armonizare economica sa poata crea foarte rapid cea mai concurentiala si competitiva piata interna din lume. Daca la asta adaugam si acceptarea de catre europeni a statutului Rusiei ca forta majora a luptei impotriva terorismului (subiect al unui alt document semnat acum la Bruxelles), vedem ca pragmatismul Rusiei ii aduce (mai corect spus, ii readuce) un rol determinant de arbitru.
Pragmatism, dar unul in forta. Vizibil iritat de o intrebare privind Cecenia, presedintele Putin a replicat cu o rara violenta: „Daca doriti sa deveniti islamist radical si sa fiti circumcis, va invit la Moscova. Sintem o tara multiconfesionala, avem specialisti si pentru aceasta problema. V-as recomanda sa faceti aceasta operatie astfel incit sa fiti siguri ca nu mai creste nimic la loc“…
Vizibil, personajul forte al intilnirii de la Bruxelles a fost Putin. Argumentul sau forte nu mai este insa glorioasa armata rusa, ci, cu mult mai prozaic si eficace, robinetul de la conductele de petrol si gaze. Credem ca asta este acum in servieta dusa de garda pragmaticului Putin, si nu codurile pentru lansarea unui atac nuclear. Mai ieftin, mai sigur si mai util.
