Rândurile pe care le cititi acum apar la doua zile distanta de Ziua Internationala a Libertatii de Exprimare. O zi in care, mai mult decât in orice alta perioada a anului, s-a discutat mult de presa, public si ziaristi. Eu insumi, la rândul meu, ca atâtia alti confrati, am facut emisiuni „la tema“. Incet-incet insa, dupa ce-au trecut câteva ore bune de la sfârsitul paradei de vorbe mari despre libertate de exprimare, deontologie jurnalistica sau respect fata de public, ma incearca un sentiment de stânjeneala. Ziua de 3 Mai incepe sa semene cu 1 Martie, cu Ziua Femeii, cu 1 Mai sau cu 1 Iunie: un bun prilej de a purta discutii sterpe, dar multe, pe tema presei. Exista câtiva insi, grupati mai ales in ONG-uri mici, insa vioaie, care câstiga si ceva banisori din organizarea unor nesfârsite mese rotunde, la care se vorbeste si se tot vorbeste de jurnalism si jurnalisti. Banii ii primesc din granturi UE sau din sponsorizari ale unor fundatii internationale interesate de promovarea libertatii de exprimare in tari precum România. Sa fie sanatosi si la punga grosi! Nu aici e problema. Necazul e legat de faptul ca discutiile de acest gen, ca si cele despre femei si mame, se poarta cu intensitate doar la date fixe: despre presa se vorbeste, pâna la saturatie, pe 3 Mai, despre cealalta categorie pomenita, de 1 sau 8 Martie. Dupa care, pauza. O tacere stânjenitoare, complice si, adeseori, vinovata tiuie prin breasla noastra, a ziaristilor, in tot restul anului. Ne mai scoate din amorteala câte o rafuiala cu presa a lui Traian Basescu ori câte o chifla gazetareasca de genul „Keep walking Monica“. Dar foarte rar si, mai ales, fara urmari semnificative.
Presa româneasca are probleme dureros de acute. E schioapa, murdara si plina de purici ca un maidanez ratacit in intersectie. N-are, deocamdata, nici taria si nici dorinta de a deveni un reper pentru românul buimac si nepregatit care se viseaza cetatean european din 1 ianuarie 2007. Dulce si usor de obtinut e pâinea scribalaului care sta la pânda fotografiind vedete cu degetul in nas, pentru ca apoi sa le vânda sub forma unor senzationale anchete jurnalistice! Vai, vai, ce teribila munca sta in spatele unora dintre cei care umplu studiouri de televiziune cu vraci, manelisti si actrite porno! Si ce usor, dar cât de cinic este sa spui ca asta vrea publicul, asta ii dam!
O discutie despre presa, jurnalisti si consumatorii de informatie ar fi utila in fiecare zi. Dar asta nu se va intâmpla niciodata. S-ar putea intâmpla insa o din ce in ce mai probabila revolta a consumatorului de media. In fata atâtor produse jurnalistice proaste, invelite insa in stralucitoare ambalaje de carton, peste care o masina de PR si publicitate toarna o glazura groasa de sclipici si vorbe mari, românilor s-ar putea sa li se aplece. Si nu-i vorba de acei români pentru care fericirea suprema e sa-i vada pe Vadim Tudor sau Becali insirând verzi si uscate, ore intregi, in fata camerelor de luat vederi. Este vorba, in primul rând, de românii care vor sa gaseasca in jurnalist un aliat, impreuna cu care sa alunge spaimele si necunoscutele din anii grei care vor veni. Deocamdata, despre România profunda se vorbeste putin sau deloc, iar valoarea unor indivizi e masurata, jurnalistic, cu balanta suie a ratingului si a tirajelor.
Nu sunt dintre cei care cred ca jurnalistii sunt de vina. Dar sunt dintre cei care cred ca jurnalistii au si ei o parte de vina. Asumarea unei astfel de atitudini ne-ar putea salva de la discutii sterile despre câte-n luna si soarele gazetariei, intâmplate ritmic, o data pe an, de 3 Mai. Pâna atunci, ramânem sa ciugulim, româneste, un mic si sa ciocnim o bere, spre lauda efortului maret pe care ni se pare ca-l depunem.
