Cine mai stie dintre noi, cei tineri, ce semnificatie are straniul cuvânt „samizdat“? Sonoritatea lui cu miros dur a locuit decenii in poala soaptelor intelectualilor din tarile fostului bloc sovietic. Samizdatul, adica multiplicarea ilegala a literaturii declarate indezirabile de autoritatile comuniste, a substituit cu un succes uluitor rolul marilor librarii occidentale. Si astazi pot vedea in biblioteca mamei urmele acestui diform, dar functional mecanism generat de dorinta; dorinta de a citi mult, de a citi in ritm de val tsunami, de a citi ca replica la umilintele spirituale de peste zi si cele fizice de peste noapte. Refugiul umanitatii acelei epoci gri se ascundea in mii de pagini xerocopiate, strânse in chingile inestetice ale unor coperte tari ca un sicriu. Samizdat: un lux riscant, o marca a rafinamentului cu potential de temnita, pretul platit prin ochii siluiti de litere meschin de mici. Era o vreme când verbul „a citi“ se inrudea dureros de strâns cu sacrificiul.
A urmat nebunia unei eliberari stupid exaltate si imatur consumate. Librariile asediate de haite de carti. Cine mai tine minte aglomeratia de la „Casa Cartii“ (acum semet sediu de banca)? Cine mai simte pe degete asprimea dulce a hârtiei igienice pe care a aparut „Camasa lui Hristos“? Cine a indraznit sa uite anii ’90 in care scandalurile erau declansate de jurnale recuperate, de filozofi urmariti de securitate si de apeluri catre lichele? Timpul rafturilor gemând sub greutatea piramidelor de carti, a zilelor in care Cioran era la fel de vândut ca si Pavel Corut a fost un timp al excesului suprem. Excesele au insa intotdeauna un pret…
La 26 de ani, un evreu nascut in Bulgaria, viitor premiant mondial (Nobel pentru literatura), scria un roman numit „Orbirea“ (ed. Polirom, 2004). Cartea tânarului Elias Canetti a fost zugravita in nuante entuziasmante de alti sfinti literari, Thomas Mann si Herman Hesse fiind dornici sa-l primeasca pe scriitorul sefardit in paradisul lor exclusivist. Romanul vorbeste despre obsesii al caror pret este exorbitant: nebunia.
Precum un personaj al cartii lui Canetti, actuala societate româneasca sufera de orbiri coclite la umezeala nebuniei obsesive. Ochii nu mai sunt chinuiti de negreala samizdatelor, ci orbiti de rozul biletelelor. Orbire ce ne impiedica sa vedem cum de ani buni Craiova a devenit un oras fara librarii. Fastuoasa locatie de lânga Colegiul „Carol“ s-a transformat azi intr-un bazar dezordonat al copertelor tipator expuse in vitrina incremenita in filozofia uzului scolar. Cealalta librarie a celui mai mare oras din sudul României zace inghesuita intr-un colt cât o debara a Teatrului National. Restul suratelor nu depasesc genunchiul unei papetarii. Cine sunt vinovatii exilului librarilor din Craiova, nimeni nu stie. De ce in Timisoara exista cel putin patru librarii in care cartea e tratata ca o bijuterie, magulita cu ceaiuri fine sau aromata cu muzica de soi, nici asta nimeni nu stie. Sau care e miracolul ce mentine intr-un oras micut ca Alba Iulia un admirabil magazin carturaresc…
Orice exces are un pret. Citind despre „capul fara lume“ din cartea lui Canetti vom intelege poate de ce multi dintre fostii clienti ai samizdatului nu mai au astazi timp sa fie decât niste maturi consumatori de emisiuni culturale. Intelegând „lumea fara cap“ a zilelor noastre vom pricepe in sfârsit de ce Bania e bântuita de obsesia manelelor si a mall-urilor. Un oras fara librarii e condamnat fara apel la cea mai hâda nebunie: nebunia orbirii.