Lumile paralele

Traian Băsescu spune că îşi dă demisia la cinci minute după votul de suspendare din parlament. La o săptămână după declaraţie, parlamentul votează suspendarea. Traian Băsescu nu-şi dă demisia. Românii vor fi chemaţi la referendum. Probabil, referendumul nu va fi validat, pentru că nu se vor prezenta peste nouă milioane de alegători, cât cere legea. Sau poate va fi validat. Dacă nu va fi validat, Traian Băsescu se întoarce la Cotroceni. Şi totul se reia de la bun început. Dacă referendumul va fi validat şi Traian Băsescu va avea cu un susţinător mai mult decât jumătate din lista electorală, dânsul se va întoarce la Cotroceni. Şi totul se reia de la bun început.
Politicienii români par să aibă tot timpul din lume. În lumea lor, paralelă cu viaţa reală, se comportă de parcă ar fi nemuritori.
Am cunoscut destui oameni care trăiesc în lumi paralele. Dar numai ca pregătire pentru ceea ce va urma. Ce m-a uimit la mulţi dintre occidentali a fost foarte grijulia planificare a timpului la scară lungă: 10, 20, uneori 30 de ani. Când am început să călătoresc în străinătate, evident, după decembrie 1989 – înainte de Revoluţie nici măcar nu mă puteam gândi la paşaport -, am întâlnit oameni care, într-un fel sau altul, mi-au marcat dacă nu acţiunile, cel puţin gândurile mult timp după aceea. Unii dintre ei trăiau în lumi paralele. Ziua mergeau la serviciu, îşi făceau treaba, iar seara se ocupau de cu totul altceva, ca pregătire pentru următoarea perioadă de viaţă. Aceşti oameni trăiesc în lumi paralele, dar nu paranoice. Ocupaţia de seară – sau de week-end – avea un sens. Fie era o pregătire pentru perioada de pensie, fie doreau să se consacre altei cariere decât celei pe care o parcurseseră deja, fie, pur şi simplu, aveau un disponibil de timp, energie şi talent pe care nu le lăsau să se irosească. Timpul are valoare pentru aceşti oameni, nu numai preţ. Când te uiţi la ce se întâmplă în politica românească, nu poţi spune deloc aşa ceva. Totul este privit ca fără valoare, fără preţ, fără sens. De ce se ceartă Băsescu cu Tăriceanu? Nu se ştie. De ce a plecat Voiculescu de la guvernare? Nu se ştie. De ce s-a pornit parlamentul împotriva preşedintelui? Nu se ştie.
Îmi aduc aminte de Ragnar (numele este schimbat), un suedez tipic, înalt, blond, uscat, care răspundea de Balcani la începutul anilor '90, în Ministerul de Externe suedez. M-a însoţit la regele Carl Gustav al XVI-lea în zilele de 13-15 iunie 1990, când acesta mi-a recomandat să nu plec în România pentru că imaginile de pe televiziunile internaţionale erau groaznice. Bineînţeles că am plecat cu primul avion disponibil. Dar, după un an, Ragnar m-a invitat din nou în Suedia şi am rămas câteva zile, prinzând şi un sfârşit de săptămână. Am mers cu el la vreo 150 km de Stockholm, într-un cătun cu câteva case risipite pe nişte pajişti cu o iarbă aproape neagră. O casă mică de lemn afumat, destul de rece după gustul meu meridional, deşi nu eram decât în septembrie. În cele două zile petrecute împreună am văzut minunile pământului: o familie care culegea mere şi le transforma în cidru, un vin de mere aspru şi de neuitat la gust. O alta care îngrijea sute de iepuri polari, mari cât iedul, negri la blană vara şi albi iarna, crescuţi pentru carne. O a treia care făcea mic mobilier de lemn alb, cum numai nordicii ştiu să facă. Ragnar m-a dus pe un câmp verde-negru, care părea plantat. Creştea un fel de afine pitice, polare, cu bobiţele atât de mici, încât într-o palmă adunai vreo sută. Am cules cu el vreo două găleţi şi       ne-am întors la bucătărie, unde aproape o zi şi o noapte încontinuu am pregătit gem, dulceaţă, sirop, infuzie în alcool. Să nu credeţi că avea cine ştie ce scule. Câteva oale din inox, un aragaz, o sită, obiecte dintre cele mai banale.
Omul acesta, fost ambasador în câteva ţări din lume, consilierul regelui, se pregătea de pensie: învăţa să facă gemuri, sucuri, siropuri din planta aceea polară şi le exporta unde nici cu mintea nu gândeai. Când l-am întrebat de ce face asta, mi-a răspuns cu o întrebare: dar ce să fac altceva? Mai am cinci ani până la pensie şi apoi am şanse să trăiesc încă douăzeci de ani. Trebuie să fac ceva. Nu pot sta degeaba. N-am decât o viaţă.
Să vă povestesc şi despre Marco (nu e numele lui real), procuror italian de cea mai înaltă clasă, aflat ani de zile pe prima pagină a ziarelor italiene şi englezeşti, deoarece trimisese în puşcărie vreo doi foşti miniştri italieni şi ceva notabilităţi britanice. Omul locuia într-o casă destul de mare, la marginea oraşului Milano, cu trei dintre cele cinci fete, unele divorţate, altele încă nemăritate, cu soţia şi mama. O casă plină de femei, în care nu era chip să te odihneşti după-amiaza. Nici n-ai fi putut. În casa aceea se muncea de dimineaţă până seara. La vie, la livada de măslini, la presa de ulei de măsline, la linia de îmbuteliat ulei şi vin, la expedierea cartoanelor de vin sau de măsline. Procurorul venea de la serviciu cu un Alfa Romeo cu girofar, carabinierii plecau, se îmbrăca în haine de lucru şi se apuca de muncă. Fetele veneau din treburile lor, vedeau de copii şi apoi nu se apucau de vorbit la telefon sau de privit emisiunile politice la televiziune. Se apucau de treabă. Şi nu o lăsau până la şapte seara, când se aşezau cu toţii la cină, cu televizorul deschis. La întrebarea mea, Marco mi-a răspuns ca şi Ragnar. Nu poţi sta degeaba. Trebuie să fiu pregătit pentru orice. Dacă mă împuşcă şi rămân infirm, din ce trăiesc? Dacă mă dau afară că se schimbă guvernul şi nu le mai place ce fac, de ce să mă apuc? De televiziune?, m-a întrebat el ironic, că în acea după-amiază fusesem invitat la un canal local să le explic italienilor că România nu vine de la romi, ci de la Roma.
Mă întreb câţi politicieni români au ce face dacă îşi pierd postul.